•                În 2022 am sărbătorit cu Etică „Dragobetele”, după ce sărbătorisem cu Politică „Valentines Day” dar pȃnă la Ziua Femeii Etica şi Politica  s-au certat la nivel mondial și cum în dragoste şi în război este totul permis am început să mă întreb: parcă nici dragostea nu e prea dreaptă că cei dragi nu-ƫi pot fi întotdeauna alături, dar există războaie juste? Suntem lipsiƫi de idei de natură să justifice intervenţionismul? Da, sunt de acord că realitatea acestui martie în flăcări demonstrează încă odată, se spune întotdeauna – dacă mai era nevoie -, nevoie nu mai era dar acum se impune în mod imperativ revalidarea axiologică a lumii. Spre exemplu nu mai vreau ce spune Pr. Prof. Constantin Necula. Credința? Nu am pierdut niciodată crezul în Dumnezeu. Este adevărat că uneori nu am înțeles greutățile nemeritate prin care a trebuit să trec, dar totodată mi s-a dovedit că orice problemă are o rezolvare, că orice încercare își are rostul ei, că după orice sfârșit urmează un alt început, că după orice durere urmează o mângâiere, că după orice pierdere de sine urmează o regăsire, că după orice eșec urmează o reușită. Nu, demn este ca individul să nu se pună pe plâns precum ciobanul din Miorița  și să se adapteze la rău așteptând binele și cu atât mai mult cu cât răul este… un război? Ce să așteptăm? Să ardă unii globul? Sau războiul împrumută de la dragoste și versurile lui George Coșbuc: Decât să mă despart de ea, mai bine-aprind tot satul. Şi tot auzind în ultimul timp de sfârșitul perioadei economicismului, când singura virtute era considerată cea materială, ținându-se cont doar de factorii care pot fi calculați (ca de exemplu procentul din PIB pe cap de locuitor) și se ignorau total valorile literare, culturale, artistice, preferându-se bogăția, desacralizarea cuvântului să fi rămas. Tot artiștii sunt cei responsabili să dea sacralitate cuvântului. Îmbătrânirea sacralității? Dar cu ce să începem revalidarea axiologică? Poeții încă pot da sacralitate cuvântului … de vorbă cu scriitoarea Paula Romanescu. Revalidare axiologică, dar cu ce să începem?
•                Vorbim despre veșnicia artei și de limbajul ei universal
• – Fiindcă e martie, să căutăm femeia în toate și fiind Brâncuși țăranul-zeu comemorat în această lună, confirmați că doar arta poate aduce sacrul din nou în inimi? S-a încercat economicismul. Iată că el nu împlinește omul, așa putem înțelege vâlva asta a războiului în martie 2022. Arta aduce nemurirea și precum Ivan Ilici al lui Tolstoi, unii încep să țipe și țipă cât pot, să-i audă o lume: n-am făcut nimic! Nimic! Sunt unii mai „avuți” decât mari conducători ai lumii cărora le înregistrăm ultimativ țipătul inutilității?
• – Exemple? Păi să vorbim de Maria Tănase, prezentă în „Cherchez la femme”, una din cărțile dumneavoastră:
• – S-a născut printre flori și verze în Livada cu Duzi din Dealul Piscului, nu departe de Parcul Carol din Cetatea lui Bucur. Era anul 1913.
•               După o zi-lumină de muncă, tatăl său, Ion Coandă Tănase, florar și legumicultor, spre a-și trage sufletul lângă cea mai frumoasă floare apărută în livada care-i era parte de suflet, își lua pe genunchi copila, bălăioara aceea cu ochi mari și verzi care purta numele Maria și care începuse, chiar înainte de a vorbi în propoziții închegate, să deprindă cântul ascultând melodiile îngânate de lucrătorii pământului din lumea aceea familiară ei.
• – Frunză verde, frunză galbenă,/ Tu mă poartă, tu mă leagănă…
• – Și frunza cea din viersul românesc a tot purtat-o cu fiecare primăvară când începe adâncul să-și trimită prin seve fiorul și-n tot ce-i viu parcă se simte dorul pământului de-a fi mai lângă cer, cum zice Nichifor Crainic, cu fiecare toamnă când frunzele învață să zboare căzând, cu fiece dor, cu fiecare of al omului, muritorul acela care știe măcar să cânte și din frunză dacă de moarte n-are cum scăpa. Și era frumoasă Măria ca-n povești și tot ca-n povești talentată la cânt cât n-aveau să fie câtu-i hăul alte codane care-și îngânau fiorul dintâi al dragostei prin universul acela din Livada cu Duzi care nu promitea încă să ajungă umbră…
• – Vorbeați de Harry Brauner.
• – Au trecut anii copilăriei și, în adolescența ei, providențialul folclorist Harry Brauner a auzit-o cântând și astfel Maria Tănase (căci despre ea e vorba!) a înregistrat primul ei disc „Nuntă țărănească” și, primul ei succes de public. Alt Tănase – Constantin – a adus-o în trupa lui de varietăți de la „Cărăbuș”, dar cum maestrul revistei din perioada interbelică socotea că doi Tănase pe aceeași scenă era cam mult, i-a schimbat Mariei numele de familie, ba a umblat chiar și la prenumele ei de nu mai aducea acesta deloc cu … frunza verde de acasă.
• – Despre recunoașterea ei internațională
• – Aș vrea să amintesc dar n-am să vă povestesc acum întreaga traiectorie a celei mai profunde voci din cântecul popular românesc.
•             După ce Casa de Discuri „Columbia” a trimis-o la Viena pentru înregistrări, Mironel Soarec (acompaniatorul lui George Enescu) şi Jacques Thibaud, au urmat-o pe toate drumurile care duceau spre oamenii din Moldova, Muntenia şi Transilvania, oameni cărora ea le aducea mai aproape de suflet cântecul românesc, convinsă în marea sa generozitate că  nu avem cu adevărat decât ceea ce dăruim celorlalți.
•             Când a ajuns la Londra, ar fi vrut să ia lecții de canto de la un universitar muzician care, după ce a ascultat-o cântând, a înțeles că A-Toate-Creatorul o înzestrase cu toate darurile interpretative și că el n-ar mai fi avut ce s-o învețe decât numai dacă și-ar fi propus sau l-ar fi pus Întunecatul să strice creația Lui!
•             Un „rege” al aluminiului, pre numele lui Ben Smith, s-a topit de tot în fața talentului Măriei noastre fiind gata să-i pună la picioare toate marile scene ale lumii (cât îl ținea aluminiul lui!), cu infima clauză de a-i fi primită și inima…
•              Maria avea o inimă. Ce avea să facă ea cu două, cea de împrumut sunând strident a aluminiu!…
•             A revenit acasă, la izvoarele dorului, de unde pleca din când în când prin lumea largă: la New York, așa ca să afle și Roosvelt cât de bine alcătuită anatomic este lelița cu catrința românească.
• – Costache Hobițeanul cum îi ziceți celui comemorat în martie…
• – Maria l-a cunoscut la Pavilionul României de la Expoziția Universală. Acolo unde avea să susțină un recital pentru a-i promova expoziția. Maria a petrecut 2 zile și 2 nopți la atelierul lui Brâncuși.
•             A văzut Constantin Brâncuși ce coloană fără de sfârșit poate cântecul ei să înalțe spre cerul sub care fâlfâie drapelul cel cu cincizeci de state; la Ankara, la Istambul ca să învețe și turcaleții cum se leagănă maneaua când sufletul tremură ca vergeaua de doruri dulci-amare precum aburii cafelei împletiți cu fumul de narghilea… Ar fi plătit-o ei în mahmudea de-ar fi vrut ea să stea prin cel Bosfor şi să le cânte din folclor!
•             A fost şi la Paris ca să ştie şi franţuzul ce blestem îl paşte pe celui „qui trahit l’amour” şi, să se cutremure ca plopii când ramuri bat în geam…
•               La toate propunerile, Măria avea un singur răspuns agrementat cu un surâs irezistibil:  Ba, neică!
•                În 1944, postul ABC Paris o aştepta pentru o serie de spectacole ce urma să fie înregistrate. Au aşteptat-o degeaba. Era război prin lumea care-şi spunea pe la ei monde şi, mondialul acela încă mai avea de făcut victime.
•                 Casa de Discuri Pathé Marconi a fost mai norocoasă: i-a înregistrat în 1958 patru cântece în traducerea Sandei Sachelarie cumnata ei: Cine iubeşte şi lasă (Celui qui trahit l’amour sau Malédiction d’amour); Uhăi bade (Danse montagnarde); Iac-aşa! (Tiens, tiens, tiens!); Doina  din Gorj (Doïna). Cȃt despre Brȃncuşi i-am dedicat printre altele şi  poezia ,,Poarta Sărutului”:
• Tu, cel ce treci, opreşte-te în prag!
• ’Nainte de-a păşi, vezi dacă,
• Ceea ce crezi că dincolo te-aşteaptă,
• E dragostea.
• Iar de-i aşa,
• Păşeşte-ncrezător cu dragul drag,
• Casa de piatră trainică vă fie
• Când chiar credinţa-i este temelie;
• Drept mărturie – poarta de sub soare
• Va spune-n vreme că iubirea are
• Tărie cât să mişte-n ceruri aştri.
• Sărutul – soare prins în albi pilaştri.
• Coloană fără de sfârşit
• La început a fost tăcerea
• Din noaptea timpului; şi-a fost
• Prima silabă-n care verbul
• Spre om îşi căuta un rost.
• Venind din vremi, de pretutindeni,
• De nicăieri, tăcerea deasă
• S-a preschimbat în piatră dură
• Şi omul a făcut-o masă.
• A fost apoi (sau mai ’nainte?)
• Un dor de viaţă nenceput;
• Cu paşi sfielnici şi, cuminte
• La porţi înalte a bătut
• Dar porţile-au rămas închise
• Între-ntuneric şi lumină…
• Doar poarta vieţii, fără vină
• ’Nflorind, se prefăcu-n sărut.
• Şi, în sfârşit, a fost cuvântul –
• Cânt lin de pasăre măiastră.
• – Au fost unii critici care au comparat-o cu Edith Piaf.
• – Eroare! „Vrăbiuţa” aceea genială ieşise din trotuarele Parisului. N-avea ea rădăcini adânci dar știa să zboare dincolo de cenuşiul lumii, în plină lumină, preschimbând tristețea unor „filles” de joie în ardere pe rugul de stele mereu verzi, necoapte adică pentru iubire curată. Vocea ei a cucerit simandicosul Occident cu tot cu Orașul-Lumină.
•               Maria Tănase era măiastra redusă la esenţa zborului de către mâna de meșter a lui Brȃncuși, făptură de lut cu duh de azur, ieşită din străfunduri de suflet românesc, cu rădăcini până-n miezul fierbinte al pământului cu izvoare limpezi şi aur, cu brazi şi păltinaşi, cu păsărele mii şi stele făclii, cât încă se vor mai roti în ceruri aştri întru veşnica pomenire a acestui soare şi-a acestui pământ.
•               În Cartea care ţine înscrisurile toate, anul 1963 consemna întoarcerea Mariei în cerul de unde ne fusese trimisă ca să vedem şi noi, Românii, cât de frumos ne este sufletul.
•             Doi ani de la plecarea ei, Academia „Charles Cross” din Paris acorda cântecului Mariei Tănase Grand Prix du Disque . Şi, să nu uităm că doar 4 cântece ale sale îşi revărsaseră în limba franceză preaplinul de sensuri şi farmecul ei interpretativ negrăit de dulce! De-ar fi fost întregul ei repertoriu tradus atunci şi-n engleză, ce-ar mai fi măturat glasul ei toate vreascurile de pe calea regală a mergătorilor spre podiumul de premiere care poartă numele inventatorului dinamitei gândită de acesta ca o binecuvântare întru eliberarea omului de foarte greul trudei sale dar, vai!, devenită cumplit blestem când la raison du plus fort / dreptatea celui mai tare e de fapt la raison de plus fou / dreptatea celui mai nebun iar viaţa omului nu mai face nici cât o para chioară!
• – Cum să-i dăm noi de veste Mariei – Măria Noastră – că a fost totuşi premiată în Franţa? Ori poate ea ştia cu mult înaintea noastră.
• – Când vom mai auzi un glas de copilă cântând Frunză verde, frunză galben / Tu mă poartă, tu mă leagănă, să fim foarte atenţi: Poate e fetiţa din Livada cu Duzi cea ajunsă în zilele noastre umbră (livada!), întoarsă printre noi să ne amintească de vechiul blestem care-i pândeşte pe cei care-şi lasă graiul de dragul unui ubi bene de-mprumut.
• – Poezie sunt cuvintele dumneavoastră. Cum staƫi cu volumul de poezii traduse în limba franceză?
• – Este gata. Pe 17 martie îl voi lansa la Centrul Cultural Piteşti. Coperta este în culorile steagului Franƫei: roşu, alb şi albastru. E …caldă. Tot vorbim de Măria noastră cea măiastră care ,,Venea de foarte de departe, din adânc de timp, din  sufletul românesc. Era început și sfârșit de cânt”. O spune Gaby Michăilescu.
•             Da, ,,Maria cea fără de moarte”. Asta ca să ia aminte unii că degeaba au fost stăpâni ai lumii, precum Putin sau oricare altul, dacă artistului i-au tăiat aripile şi n-a putut crea, conducătorul a ,,murit”. Arta era o mare șansă a lui să acceadă în Eternitate. Degeaba aprinde înaintea morții tot … satul. E târziu pentru el. Dar nu prea târziu pentru a cânta încă ,,Mi-am pus busuioc în păr” da, dar nu pentru a începe să devină vorbe obișnuite „Bezcanecinaia calona”, „Stol malciania”, „Brata pațeluia”, ,,Aleea stuleev”, obligatoriu în limba …rusă?

            Interviu realizat de Victoria Stolojanu în Universul Olteniei,15 martie 2022, postat de Ion N. Oprea în Antologii, Istorii, comentarii,miscellanea, 30 mai 2023.