Nicolae Vălăreanu  Sârbu

                                          Reflecţii obişnuite

N-am nicio clipă pe care să o desprind, să o separ din curgrea timpului şi să o aşez în fereastra temniţei trupului din care mă zbat să ies rupând lemnul zăvorului pe care-l ştiu pus undeva unde alte bariere nu sunt. Există numai gânduri şi acelea înfăşurate după coloane fără sfârşit pe care nu le văd. Mori de vânt cu fluturi pe ciuturi macină doruri trimise pe aripile curcubeului spre tine mărgăritar înflorit lângă zidul albastru al tăcerii. Munţii căciulilor albe trimit o briză răcoroasă şi dulce, să mângâie arşiţa de foc cu o aură verde prin ierburile coapte cu sunete învăluite de maci adormiţi. Din drumurile salutate de fântâni, poteci tainice se despart şi fug printre dealurile şi colinele cu salcâmi înnebuniţi de dragoste până la sinucidere şi păsări care îşi exersează trilurile pentru concertul din fiecare dimineaţă. Peste tot se simte gustul de miere în care se zideşte templul din care se întrupează harul divin în cuvânt. Aştept să se trezească armurierii tăcerii grupaţi în faţa orizontului lângă ferestrele pe care se vede dansul fluturilor de mătase în palmele prinţeselor primăverii. Vântul îşi odihneşte carnea şi oasele la umbra copacilor de verde smarald şi se manifestă cu o tăinuită adiere doar în frunzele plopilor nepereche presăraţi pe drumul soarelui spre mare. Talazuri ca o mângâiere răvăşită, dau bineţe ţărmului ondulat spre un golf care pune-n oglinzi clipe de foc ce aprind coama valurilor înspumate de zbatere. Fata cu părul de foc trece asemenea unei năluci pe faleza îndepărtată care duce la vechiul far ce îndrepta calea corăbierilor spre portul albastru. Am luat urma paşilor ei spre infinitul spiral al gândurilor ce se pierd într-un dulce neant şi porţile acestuia nu se văd dar se deschid în solitudine, ademenesc fantomele veacurilor arse cu cenuşa împrăştiată prin negura istoriei. Trăiesc vremea concilierii cu mine însumi, închid ochii şi mă caut în adâncul izvoarelor cu apă tămăduitoare pentru sufletul căzut în beatitudine. Pietrelor lor ca nişte inimi şlefuite de femeie, au trăiri de maximă întindere în sunetele înalte pe clapele pianului, lasă să curgă apa curată cu plutire de lebădă pe lacul în care se varsă. Tăcerea umbrelor printre sălciile despletite ale râului ce face meandre printre gândurile toropite de arşiţa galbenă a verii, naşte odihna aceea binefecătoare pe care şi-o doresc şi îngerii protectori a celor obosiţi de drumul lung al destinului spre împlinire.

Nopţile îmbracă haina liniştită a singurătăţii în care nimic nu se vede, frunzele freamătă în adierea uşoară a vântului care împrăştie o boare răcoroasă şi plăcută. Luna cu razele ei reci se ia la întrecere cu stelele, pădurile de stejar şi fag răsfirate pe dealurile din apropiere despicate de drumuri şi cărări de pământ pe care nu se vede nimeni. Lumina e clară, alungeşte umbrele arborilor şi tufişurilor dar cu toate astea simţi un fel de teamă în apropierea lor, un fel de aşteptare, să vezi jocul ielelor şi nu vezi nimic. Povestea nopţilor şi a dimineţilor de rubin varsă speranţe şi mulţumiri pentru o nouă zi care începe cu acel răsărit de soare mai frumos decât orice ţi-ai închipuit ca suport pentru viaţă şi continuarea marilor trăirii în ceea ce îţi poate dărui natura, fără să ceară cât de cât un minim de protecţie în schimb. Uneori noi oamenii nu ne învrednicim nici măcar atât să-i oferim, defrişăm fără milă pădurile, îi murdărim poienile şi apele şi-i distrugem fără posibilitatea de regenerare, vieţuitoarele. Toate aceste fapte se răzbună cu timpul pe noi înşine şi nu ne vom putea salva cu nicio rugă.

Dle. Georgică Manole,  am trimis 1  material de proză scurtă pentru publicare în prestigioasa revistă “Luceafărul” din Botoşani.

Cu multă consideraţie,
Nicolae Vălăreanu Sârbu,

             Sibiu, 27.06.2015.
Vă rog confirmaţi primirea…