Refuzul vacanței cu zăbală

Gruia COJOCARU

Există oameni care au înțeles că supraviețuirea se susține adeseori din arta de a consuma firimituri, pe care e vital să le dobândești prin orice mijloace și să nu le refuzi atunci când, într-o formă sau alta, îți sunt oferite. Cei care-au digerat războiul ori foametea de după ultimul măcel o știu prea bine. Alți trăitori ai planetei refuză însă coborârea sub ștacheta ființării din bucla temporală în care s-au definit. Se vede asta limpede după ceasurile de metamorfoză socială profundă. De pildă, în Rusia, după Marea Revoluție din Octombrie 1917, toți albii, care n-au fost uciși ori trimiși în Gulagul stalinist, au ajuns la sapă de lemn, dacă le-a lipsit abilitatea de a se plia până la identificare cu noul regim. În Pământ desțelenit, bunăoară, Mihail Șolohov surprinde limpede refuzul albilor de a accepta firimiturile care pică de pe masa noilor stăpâni, răzvrătirea în sine pierzându-și dimensiunea eroică în dinamica zilelor, care măcina deja viețile oamenilor în alte fascicole. 

Se impuneau în urmă cu un secol sovietele – baza democrației socialiste din URSS –, iar apoi organizațiile democratice de masă ale celor care muncesc au fost plantate, după înfrângerea nazismului, în jumătate din Europa. Firește că în prim-planul politicii, la orice palier, se impusese (în primă fază) drojdia societății, indivizii incapabili de a produce ceva util ajungând peste noapte – dacă susțineau feroce, fără ezitare rapacitatea noii puteri și dispuneau de spirit combativ intransigent –  stăpânii zonelor. Când însă explorau cu emfază stâlpii puterii, mâna de fier a Sistemului îi trimitea pe micii tătuci în Gulag ori în fața plutonului de execuție. De ce? Pentru că deveniseră suficient de populari pentru a avea șanse de a accede într-o funcție, care să-i pericliteze poziția liderului suprem. Doar parcurgând Arhipelagul Gulag al lui Soljenițîn – roman parcă deposedat de literatură în favoarea faptului istoric – descoperi o sumedenie de exemple în acest sens. Personal, consider că, în epocă, de referință ar fi destinul georgianului Lavrenti Pavlovici Beria – ministrul afacerilor interne și stăpânul NKVD-ului, lider în Marea epurare stalinistă, eliminat fizic din ordinul lui Hrusciov, în urma unui simulacru de proces –, copie fidelă a cazului Ernst Röhm, comandantul Batalioanelor de asalt (SA), suprimat de către un ofițer SS (eșalon de protecție/ordinul negru), la porunca lui Hitler. Ambii lideri – și cel din URSS și cel din Germania – și-au sugrumat, prin mecanismele puterii de care dispuneau, potențialii succesori.

…Din firimituri de istorie urc frânghia până-n prezent, ajutându-mă de picioare, nu doar de brațe, ca odinioară… Ai îmbătrânit, băiete, vezi să nu plesnească!… N-ar fi o mare pagubă, multă-i deja cenușă! Nu se știe niciodată când apare elixirul…

E vară, iulie stă să gâlgâie biruitor, seducția frunzei urcă în sânge până la beție. Foamea de viață biciuiește simțurile. Fulgere de lumină cravașează cu săgeți de foc viața nerostită. Ai vrea să pleci, să evadezi din marasmul cotidianului – ca în Vacanța ca o provocare, de acum un deceniu, pentru cine dorește o (re)întâlnire în Luceafărul –, dar, paradoxal, ești incapabil să te desprinzi de scoică. Cine te oprește, cine-ți încorsetează dorințele? Ai putea invoca problemele personale, așa cum răspundem stupid cu bine la întrebarea ce faci, acest bine fiind expresia supremă a ipocriziei scuzabile a individului, care desenează mecanic pojghița relațiilor umane. Dar nu-s astfel de probleme, mă rog, așa s-ar zice. E, mai degrabă, neputința de a accepta zăbala, fie ea și minimală, în Vacanță! Mergeți în concediu, e foarte bine, dragi români, italieni, spanioli etc. – placa e la fel scrijelită pe tot Globul –, dar nu uitați de masca de protecție în spațiile închise și de distanțarea socială!…

Sunt oameni care se pot conforma cu lejeritate solicitărilor de acest tip ale autorităților, nu e și cazul meu. O pot face, mușcând zăbala în restul anului, fără să se vadă, dar nu în Vacanță! Aici vreau să dispun fără restricții de timpul meu – zăgăzuindu-mi propria libertate doar când irupe tangențial a ta slobozenie –, nu să stau cu grijă că poate vine gaborul, gardianul sau alt ușier kafkian, care-mi răpesc din voluptatea clipei!

Noroc însă cu numele meu, insuficient de vizibil pentru a zgudui piața agențiilor de turism, unde astfel de abordări nu fac tocmai bine celui mai greu încercat domeniu de activitate în lunile de pandemie. Presupunând însă că, la început de sezon estival lumea ar refuza, fie și numai pentru o singură săptămână, drumul spre stațiunile de la mare și de la munte, din motivul invocat, presiunea pe autorități ar fi suficient de apăsătoare astfel încât zăbala socială să fie înlăturată. Nu se poate, dom’le, mulți dintre noi mai avem poate de ars o zi, două sau trei din frânghia personală, nu o săptămână de presiune, cum egoist propui!

…Germania, 2019, august muribund, final de vacanță. Refugiate în subconștient, după călătoria aeriană, plajele din Mallorca mustesc deja rece în amurgul dinaintea întoarcerii în țară. Ca să-mi ostoiesc dorul de mare, deși-mi rămăsese o dâră de sare-n timpane, mi-am făcut o grămadă de metrese printre berile nemțești – blonde, brune, roșcate, cu aplecare spre cele vii, necosmetizate prin pasteurizare. Cât se topeau, pângărite hulpav, îmi făceam planuri pentru vara viitoare într-o grădină din Bochum, peste care coborau secular umbrele fagior, dintr-un parc aproape la fel de mare ca Pădurea Lișna. Încărcat de proiecții, înotând în Adriatica Croației, o luam prin nordul Italiei, spintecând spre miazănoapte Cantoanele Elveției, pentru a ajunge în landul Baden-Württemberg, la Ulm, pe culoarul Dunării, cu destinația Sulina și Marea Neagră… Sincer să fiu nu-mi făceam griji întru găsirea unei nave fluviale, care să-mi împlinească dorința, câtă vreme știam de existența Convenției de la Belgrad, din 1948, prin care navigația între punctele precizate era liberă și deschisă pentru cetățeni. (Până nu demult nu m-aș fi dat în lături de la o călătorie solitară pe luciul fluviului, fără materiale ajutătoare, impulsionat și de bibliotecarul din Petroșani, Avram Iancu – nume predestinat succesului, probabil –, care a realizat performanța parcurgerii Dunării de la izvoare până la vărsarea în mare.) Lasă, nu-ți mai elabora planuri, când e vorba de elementul BUCURIE! îmi șopti un spiriduș. Da, planurile-s bune pentru proiectele de Țară ori a celor personale, din zona socio-profesională, dar în creuzetul afectivității doar spontaneitatea funcționează magnific. Nu e ca la o fermă zootehnică, unde asigurând animalelor cu genetică superioară spațiul, furajarea și condițiile de bio-securitate corespunzătoare succesul este garantat…

Oricum, nu prea mai are importanță, astăzi, la mai puțin de un an distanță, am sentimentul că ajungerea în 2019 în Insulele Baleare – unde sfidând geamandurile Mediteranei, digeram până la demență libertatea de trăi și riscul de a muri – aparține unui timp de care să-mi amintesc doar la gura sobei… sau, cine știe?…

Dar, pentru că tot mi-am exprimat refuzul de a evada din carapace, câtă vreme funcționează zăbala socială – ca formă de protest împotriva imposturii cretinoide, livrată de aristocrația zilei! –, poate să-mi explice cineva cum s-ar putea materializa o dragoste la prima vedere, în concediu, pe fondul distanțării sociale, știut fiind că VACANȚA e prilejul excelent al cristalizării relațiilor?!… Nu-mi povestiți de excepții, că poate vreau să-mi însușesc ordinul autorităților!… Să înțelegem că respectarea solicitărilor decidenților politici conduce la imposibilitatea creării de noi relații pe orizontală?!… Sau că, depășind teatrul absurdului ionescian, nu ne vom rinoceriza mergând inițial la o clinică medicală, care să ne dea verde pentru rostirea pasiunii?!…