Încet, ironic, parcă agresiv se mistuie vara. O simt galopând în fiece respiraţie a frunzei, în fiece dans al libelulei, în fâlfâitul descătuşant al cocorilor. Sunt aici, eterni, şi totuşi tainice chemări încep să crească pe drum…
Nu-mi propun să alunec în emoţia verii, uzând de siropuri ori languroase erupţii sentimentale. Vreau doar să elucidez sensul vacanţei, în care, nesăţioşi, ne cufundăm vara. Am aşteptat-o un an întreg. Efort, încrâncenare, consum fizic şi nervos, frustrări, dezamăgiri şi victorii – la un loc, toate au creat uzură, deposedându-ne parcă de noi înşine. De aceea o vrem pe Ea, Vacanţa – vestala perfectă a libertăţii noastre. Îi savurăm, în acorduri napoleoniene, aroma de magică Cleopatră, aşteptând să se rostogolească peste noi dintr-o corabie a lui Cezar ori Antoniu… dar fără Actium, că prea ne-am hrănit cu înfrângeri tot anul…
Refuz abordările convenţionale şi, tocmai din acest motiv, îmi pun întrebarea: în funcţie de ce coordonate ne gestionăm vacanţele/concediile, noi, oamenii începutului de mileniu III?
Vrem, fireşte, odihnă cât mai multă pentru a ne reface forţele, crezând că somnul prelungit echilibrează totalitatea fiinţei. Apoi ne-nchipuim că distracţiile, de orice fel, ne deconectează şi ne eliberează de tensiunea şi stresul unui an încărcat. Evident, astfel de distracţii/petreceri – discoteci, cluburi, baruri etc. –, pentru a fi reuşite trebuie să mustească de mulţi, cât mai mulţi oameni. Nu contează dacă-i cunoaştem sau nu, cu cât numărul lor este mai mare, cu atât individul se simte mai bine. M-am întrebat, adesea, de ce, cum este posibil să-ţi doreşti un astfel de spaţiu sufocant, încorsetant? Poţi să te simţi parte din aşa-zisul întreg, creat de mulţimea în care ai pătruns? Îţi conferă tumultul uman siguranţă? Te protejează în vreun fel? Nici pomeneală! E vorba doar de disperata nevoie de a ne alunga singurătatea, vidul existenţial.
Mai ales în vacanţă/concediu, omul evită să se întâlnească cu sine. În timpul anului, atunci când munceşte efectiv, poate dialoga cu sine; intervine, de multe ori, componenta pragmatică a domeniului de activitate, întâlnirea cu eul ţinând, întrucâtva, de fişa postului… Dar acum, în vacanţă, omul refuză demersul socratic. Refuză, întrucât o coborâre în insondabil e anevoioasă şi stranie, iar omul contemporan, nu modern – îmi zgârie creierul inepţia cu omul modern! – cerşeşte facilul, ilarul, cancanul. Eşti un ,,ciudat” dacă-l alegi pe Balzac, Dostoievski sau Camus în detrimentul unor prieteni care te invită la o terasă ori, mai nou, la o ieşeală. Inclusiv psihologii, ce-au înflorit ca ciupercile în ultimii ani – unii cu ceva probleme psihice – cataloghează normalitatea prin prisma intrării în turmă şi identificarea cu spiritul ei.
Să te desprinzi de ieftinismul turmei este, însă, un act de curaj, necesar mai ales în vacanţă. Seducţia literaturii, care să-ţi hrănească spiritul, e o soluţie sigură de deconectare şi întărire a resorturilor noastre intime. Mă gândesc la actul lecturii ca la un demers constant şi temeinic, ce exclude dorinţa de a epata ori snobismul.
O altă cale de primenire a omului contemporan se obţine, în vacanţă, prin infuzia de natură, dar, când invoc acest fapt, nu mă refer la grătarul la iarbă verde, nici la contemplarea statică a unor munţi, ape sau păduri; sunt benefice, desigur, şi acestea, dar rămân într-un înveliş superficial al spiritului nostru, în acel registru banal, comun, fără consistenţă. Cine însă a încercat să se identifice cu firul de iarbă, cu valul care i s-a spart de piept, cu soarele ce, agonizând, s-a retras sub un deal, a descoperit accesul întru sacralitatea naturii, cu toate ale ei. Fireşte, accesul este facilitat de o doză de detaşare, de singurătate şi meditaţie, dar acestă realitate – indiferent de contextul social în care fiinţăm – ni-o putem asuma. Nu putem altfel să ne păstrăm sănătatea mentală; pentru cea biologică e suficient un regim alimentar adecvat, mişcare, odihnă şi cam atât. Sănătatea mentală, psihică este fundamentală, pentru că ea o dirijează pe cea fizică.
Iubesc fabulele, dar îmi displac moraliştii moderni, cei care vin cu sugestii, recomandări şi sfaturi, de parc-ar deţine adevărul primordial. De aceea, nu închei cu o concluzie, ci cu o întrebare: de ce mai mereu ne întoarcem din vacanţă mai obosiţi, mai descărcaţi energetic decât atunci când am păşit în ea?…