Revista Luceafărul
  • Caută pe sit


Colecţia revistei

Anul 1

Anul 2

Anul 3

Anul 4

Anul 5

Anul 6

Fondat 2009 • ISSN 2065 - 4200 Anul 10 → 2018
Revista Luceafărul
Revista „LUCEAFĂRUL” este o publicaţie de cultură, educaţie şi atitudini destinată sufletului neamului românesc. Considerăm că omagierea marelui român Mihai Eminescu, fondator al spaţiului cultural românesc modern, este o provocare şi o datorie de onoare a fiecăruia dintre noi, căreia îi putem da curs în nenumărate feluri. Cu credinţă în misiunea noastră, încercăm să contribuim prin această revistă la crearea unor repere culturale autentice şi stabile.

RESTITUIRI:PERSONALITĂŢI BOTOŞĂNENE (I). MIHAI MUNTEANU (1930-2009

Paul Ungureanu

PaulUngureanu

„Oamenii se nasc, trăiesc şi dispar. Scrisul rămâne ca un testament
al tuturor peste veacuri… Slavă acestui pământ cordărean!”

În urmă cu aproape 10 ani am avut un dialog sincer, plin de substanţă cu regretatul profesor şi scriitor Mihai Munteanu. Şi-a pus inima în palmă având o mare bucurie că şi-a deschis sufletul în faţa mea într-un dialog total neconvenţional. A fost ca profesor un dascăl exemplar de tip haretian. Ca scriitor a publicat 16 cărţi între anii 1969-2008, din care 10 cărţi de versuri şi 6 cărţi de memorialistică, având în ultimii ani de viaţă un mare regret că n-a făcut parte din Uniunea Scriitorilor. Chiar şi fără această dorinţă neîndeplinită, poate fi considerat un adevărat scriitor contemporan botoşănean, a cărui operă literară va rezista în timp. Într-o declaraţie ce ţine de un adevărat testament Mihai Munteanu a afirmat următoarele: „Mi-am adunat sufletul de dascăl cordărean, fiu al acestor pământuri şi vi l-am pus în palmă. Faceţi cu el ce vreţi. Mie-mi rămâne gândul curat că n-am făcut degeaba umbră pământului”.
Născut la 20 noiembrie 1930, în satul Slobozia, comuna Cordăreni, judeţul Botoşani. Părinţii – agricultori -Costache şi Maria – au crescut zece copii. Primele patru clase primare le-a urmat la şcoala din sat, aflată sub con­ducerea directoruiui Mihai Arimescu, un vrednic şi talentat educator. Mihai Munteanu a urmat studiile secundare la Şcoala Normală „Alexandru Vlahuţă” din Şendriceni – Dorohoi (1942-1950), având ca profesori pe vestitul director C.N. Iancu, Al. Gr. Ostafi, Arcadie Luţă, Dumitru Surmei şi alţii. Între anii 1950 – 1956 a avut numeroase internări prin sa­natorii, intervenţii chirurgicale, tre­când prin multe greutăţi sufleteşti şi trupeşti.
Şi-a început munca didactică de la bază, ca învăţător, pentru a fi apoi director – ca funcţie, dar profesor la şcolile de pe raza comunei Cordăreni în perioada 1 septembrie 1956 – l septembrie 1990. S-a aflat pentru primă oară la catedră la Slobozia -Cordăreni (1956 – 1977), iar ultimii 13 ani – la Cordăreni, după care s-a pensionat
Între anii 1962 – 1968 a urmat Facultatea de Filologie, secţia „Limba şi literatura română”, a Universităţii „Al. I. Cuza” din Iaşi. Examenul de licenţă l-a luat cu lucrarea „Dmostene Botez” (Schiţă monografică). În anul 1960, s-a căsătorit cu domnişoara Adela care i-a fost alături până în anul 1996 când a decedat la vârsta de 58 de ani, fiind învăţătoare. Cu ea a avut trei copii: Daniela, Marilena şi Daniel.
Iată, aşadar, prima parte a interviului:
– Ce lucruri v-au marcat în mod deo­sebit copilăria, adolescenţa şi maturitatea?
– Cinstea faţă de oamenii simpli ai pământului, loialitatea faţă de prieteni, curajul de a înfrunta şi singur greutăţile ivite în cale, respectul de părinţi, tăria de a tăcea atunci când trebuie, adoptarea stilului „moromeţean” când ocaziile impun asemenea conduită. Grandilocvenţa mi-a displăcut, afişarea cu ostentaţie a personalităţii în discuţii „academice” sau mai puţin academice. Cel mai ades am apelat la autocontrol, la adoptarea cerinţelor impuse.
Tata avea cinci clase, fusese soldat în Primul Război Mondial, a trecut Dunărea pe o draghină de căruţă ca să poată scăpa de urgia valurilor şi a duşmanilor. Era un om simplu, cinstit, nu înjura, nu întrecea măsura la pahar. Îi plăceau glumele şi imita bine şuierul mierlei, cânta din frunză, iubea copiii (a şi avut zece). Muncea pământul ca orice gospodar care aşteaptă de la glie pâinea „cea de toate zilele”. A fost ţărănist. Pentru el Iuliu Maniu, Mihalache erau numele unor sfinţi ai neamului.
Mama era o „Verniceancă”: glumeaţă, ambiţioasă, cânta frumos, bocea duios şi de la ea am învăţat limba română curată, bogată în expresii şi nuanţe. Deşi nu cunoştea carte (cititul şi scrisul), n-o întrecea nimeni în exprimarea liberă, suplă, a vocabularului arhaic. Poate şi de asta Geo Bogza, care ne-a vizitat, i-a sărutat cu respect mâna. Era o femeie la locul ei: simplă, dar şi cutezătoare. Dacă ar fi încercat cineva să o ia mai tare cu vorba, cu ea îşi găsea naşul. O pontoreală a ei nu l-ar fi spălat pe agresor cu toate apele pământului…
– Ce a însemnat pentru dvs. Şcoala Normală „Alexandru Vlahuţă” din Şendricenii Dorohoiului?
– A fost leagănul adolescentin al vieţii mele. Acolo era o atmosferă pură: parcul era însufleţit de păsări, iazul de peşti, râuleţul Buhai devenea taur în toată puterea cuvântului, la ceas de primăvară, de revărsare a apelor. Cântecul clopotelor de la bisericuţa de lângă iaz legăna văzduhul crepuscular, şuierul vântului trezea nostalgii, luna avea obraz arămiu, iar viforul iernii purta până departe încrâncenări polare.
Acolo, fii de ţărani, fruntaşi în satele lor la învăţătură, îşi încercau puterile. Şi bucuria dascălilor era pe măsură. Directorul C. N. Iancu, un om înţelept, sever, impunea o ţinută elevată lecţiilor, încuraja talentele (se scosese cu sprijinul său direct o revistă a şcolii – „Frângurele”), se organizase o orchestră a şcolii, se făceau şezători culturale cu public divers în satele vecine, se ţineu lecţii deschise model, cu referate şi teme de discuţii.
Pentru mine, toată pădurea aceea cu iz floral şi izvoare susurătoare, cu alei de parc englezesc, cu serenade ocazionate de zilele onomastice, alcătuiau o avuţie colosală în repertoriul poetic. Fiindcă, orice s-ar spune, nimic nu înalţă pe om mai mult ca poezia! Acolo am încropit primele versuri, încât rimele „viteaz” şi „Caucaz” au şi mobilat întâia poezie, comandată ca temă literară, cu subiectul „Ostaşul nostru”. Era în 1943…
De acolo s-au ridicat nume de primă mărime în lumea ştiinţei şi culturii. Iată câteva: Prof. Dr. Al. Zub, cercetătorii profesori dr. Ion Caproşu, Stelian Dumistrăcel, Ilie Seftiuc, Dumitru Tudose, Dumitru Afusoaie, C. Viţelaru, Paul Şadurschi, Gheorghe Amarandei, Vasile Fetescu, Gheorghe Severincu. Şi cum am putea uita nume ca Alecu Ivan Ghilia şi Al. D. Lungu, scriitori de primă mărime, sau pe istoricul cercetător Ştefan Ciubotaru, sau pe Teodor Valenciuc, pictor scump inimii noastre?
– Ce amintiri deosebite aveţi despre fostul dumneavoastră învăţător Mihai Arimescu, dascăl ce a depăşit vârsta de 90 de ani?
– Mihai Arimescu, învăţătorul meu, se trăgea dintr-o familie din părţile Borzeştilor şi chiar Mihail Sadoveanu, în una din scrierile sale, pomeneşte de „dealurile Arămeştilor”, ca dovadă că provenea dintr-o familie renumită în locurile pe unde marele scriitor călcase ca vânător şi pescar.
Nu înalt de stat, nu voinic, dar avea un suflet de român vrednic, vibrând ca o coardă de oţel în furia veacului ce vitregea destine. Un scris frumos, caligrafic, întregea personalitatea educatorului. Iniţiator de cor sătesc, (cu care a participat şi la Radio – „Moldova” Iaşi), organizator de cooperativă şcolară (unde preşedintele, contabilul şi casierul erau elevi), participant la corul bisericesc, cu un glas muzical remarcabil. Era un om respectat de săteni, iubit de elevi.
După 1944, plecând din Slobozia – Cordărenilor, din cauze politice, a suferit peregrinând prin diferite zone ale ţării, cu slujbe ce nu aveau tangenţe cu învăţământul. Abia în final a revenit la Liceul de muzică din Botoşani. A ţinut să vină cu o formaţie muzicală de elevi, de la Liceu, la Cordăreni, unde, pe scena Căminului cultural, a oferit un spectacol de zile mari. Era şi un viorist de mâna întâi.
Mişu Arimescu (aşa i se zicea „Domnul Mişu”, cum alţii ar spune „Domnul Trandafir”) era un om inimos. La moartea fratelui meu Stan, care avea 13 ani şi fusese elev al şcolii, a participat cu toţi elevii, iar în final a cântat „Tricolorul” (cu acea strofă terminală: „Iar când fraţilor m-oi duce/ De la voi şi-o fi să mor/ Pe pământ atunci să-mi puneţi/ Mândrul nostru tricolor!”) şi a pus, lângă crucea de lemn, un steag tricolor, simbolic. A fost clipa maximă, cu cea mai înaltă încărcătură emoţională.
Dragostea sa pentru elevii şcolii şi pentru părinţii acestora e exprimată şi într-o scrisoare din 29 aprilie 1945, când era pe front, trimisă tatălui meu. O redau aici: „Cumetre Costache, îţi scriu şi D-tale rugându-te să spui copiilor din Slobozia şi părinţilor acestora din partea mea: „HRISTOS A ÎNVIAT!” Doresc pace şi multă sănătate familiei D-tale şi tuturor sătenilor din Slobozia. Cu toată dragostea, Slt. Mihai D. Arimescu, Of. Poştal militar nr. 50, „Lotru”.
În urmă cu un deceniu, poposea adesea lângă păduricea de salcâmi de sub Holm, cu un pavilion de stupi în pastoral. Orice sătean care îl vizita era servit cu miere de albine şi cu apă rece de la izvorul de sub dâmb. Cel care ne dăduse, în copilărie, mierea învăţăturii, ne dăruia şi acum mierea binecuvântată şi alungătoare de boli.
Îl mai vizitez şi acum, când trec prin Botoşani. Alături de doamna Mina (naşa mea), alături de copiii lor Valentina, Angelica şi Brăduţu, deapănă amintiri luminoase legate de lumea cordăreană. Un vrednic dascăl nu-şi poate uita elevii, aşa cum nici aceştia nu-şi uită dascălul lor vrednic (n.a. între timp ambii soţi Arimescu au decedat).
– De unde aveţi această sensibilitate faţă de poezie şi aplecarea spre scris?
– Încă înainte de a frecventa şcoala, învăţasem pe de rost o sumedenie de poezii auzite de la fraţii şi surorile mele, mai mari, care trecuseră sau trceau prin rânduiala şcolii. „Doina” lui Eminescu era prima pe listă, apoi ciclul de versuri ale lui Şt. O. Iosif, legat de moartea Voievodului Ştefan („Tristă-i mănăstirea Putna”…). O altă poezie, „Între strămoşi”, era ascultată cu veneraţie de către tata. El fusese combatant la Turtucaia, în Primul Război Mondial… Strofa întâi îi storcea lacrimi: „Copiii mei, copiii mei/ Când treceţi seara la culcare/ Şi candelele-n tremurare/ Vă ning pe creştete văpaia,/ Rugaţi-vă şi pentru cei/ Care-au căzut la Turtucaia!”
Mama murmura şi ea versuri şi, uneori, iarna, când viscolulzăngănea la geamuri, o auzeam şoptind versuri dintr-o veche baladă: „Şi bătea un vânt,/ Un vânt pe pământ/ Paltini îndoia,/ Ziduri că surpa…”
Aplecarea spre scris… însemnări în proză am de la fratele meu, Mircea Munteanu, care, venind de pe front (deşi era elev în clasa a VIII-a Normală) mi-a arătat ce însemnări a făcut pe frontul din Transilvania. Cu data de 1 ianuarie 1945, am trecut şi eu la treabă. Jurnalul meu de elev visător de atunci a pornit.
Despre sensibilitate în poezie, despre clipa care declanşează harul ceresc, s-ar putea vorbi mult. Şi, totuşi, marii creatori au încercat să definească, într-un fel sau altul, starea de graţie a inimii. Lucian Blaga, în „Elanul insulei” Ed. Dacia, Cluj, 1977, p. 104, o definea într-un fel mai concret: „Poezia. E aşa de greu să spui ce este poezia. Un singur lucru e cert: ea este un izvor domesticit”.
În ce priveşte modalitatea de transpunere în scris a simţămintelor omeneşti, Tudor Arghezi, într-un interviu acordat lui Geo Saizescu, conchidea: „Este o stupiditate să scrii literatură cu maşina de scris! Să simţi cum ţi se scurge sufletul din peniţă, asta-i literatură!”
Oricum, fiecare face aşa cum crede de cuviinţă, numai sufletul să renască mereu tânăr în cuvântul „cu putere mută”, adică inspirat.

(Va urma)



Abonare la articole via email

Introduceți adresa de email pentru a primi notificări prin email când vor fi publicate articole noi.

Alătură-te celor 20 de abonați

Lasă un comentariu

Drept de autor © 2009-2018 Revista Luceafărul. Toate drepturile rezervate.
Revista Luceafărul foloseşte cu mândrie platforma de publicare Wordpress.
Server virtual Romania

Statistici T5