Revista Luceafărul
  • Caută pe sit


Colecţia revistei

Anul 1

Anul 2

Anul 3

Anul 4

Anul 5

Anul 6

Fondat 2009 • ISSN 2065 - 4200 Anul 10 → 2018
Revista Luceafărul
Revista „LUCEAFĂRUL” este o publicaţie de cultură, educaţie şi atitudini destinată sufletului neamului românesc. Considerăm că omagierea marelui român Mihai Eminescu, fondator al spaţiului cultural românesc modern, este o provocare şi o datorie de onoare a fiecăruia dintre noi, căreia îi putem da curs în nenumărate feluri. Cu credinţă în misiunea noastră, încercăm să contribuim prin această revistă la crearea unor repere culturale autentice şi stabile.

RESTITUTIO

 RESTITUTIO

SCURT MEMORIU DESPRE ADEVĂRUL ASUPRA UNOR LUCRĂRI FĂCUTE LA IPOTEȘTI

Petre Irimescu

Pentru conformitate, Ionel BEJENARU

Sunt din satul Cucorăni, comuna de care țin Ipoteștii, satele aflându-se cam la 4 km depărtare. Copil, am trăit puțin la Ipotești, am colindat ținutul dintre sate, am cules flori și bureți din pădurea învecinată; adolescent, elev de liceu, am cutreierat codrul de aramă, m-am odihnit pe prispa cea de brasde de la isvorul, care tremură pe prund, căci în apropiere se afla casa pădurarului, unde și-ar fi avut Eminescu prima dragoste.

În 1903 am ajuns profesor de istorie-geografie la Liceul ,,Laurian” din Botoșani. Legăturile sufletești cu satele copilăriei, îndrumarea ce am primit în universitate de a prețui locurile alese ale patriei și a cinsti memoria oamenilor aleși, m-au hotărât, cu prilejul aniversării a 30 de ani de la moartea marelui poet, să inițiez o sărbătorire deosebită.

Deși, s-a făcut la teatrul local o adunare cu cuvântări, recitări, cântece, iar apoi o procesiune la Ipotești cu elevi, armată și destul popor, căci depărtarea satului de oraș e de vreo 8 km. Am văzut halul în care se afla casa părintească a poetului, nelocuită și în parte derăpănată, bisericuța amenințată cu distrugerea, căci ploua în ea, mormintele părinților și a celor doi frați în completă părăsire, cu ostrețele stricate și acoperite de buruieni.

Într-un cerc de prieteni, fără nici o nuanță politică, am socotit că o festivitate ca cea săvârșită a fost interesantă și obligatorie, dar ea se va șterge îndată din amintirea multora. Știam, că în alte țări memoria și locurile natale ale oamenilor aleși sunt cinstite mai mult decât prin vorbe și atunci s-a constituit un comitet, al cărui președinte am fost, cu scopul de a face din umilitul sat un punct de atracție pentru cei ce prețuiau pe genialul poet. Astfel, s-a alcătuit un program de lucru, care cuprindea: repararea casei, repararea bisericuței, amenajarea mormintelor, zidirea unei biserici demne de un punct de atracție, un local de școală, îngrădirea terenului unde urmau să se facă toate, căci totul era paragină, iar vitele și păsările sătenilor hălăduiau peste acest loc sfânt. Așezarea într-o adevărată văgăună impunea numaidecât și facerea unei șosele, pe unde, din șoseaua națională, să se poată ajunge în sat.

Am început cu casa, care nu ne aparținea; am vizitat pe proprietară, arătându-i hotărârea comitetului și am rugat-o să ne cedeze casa, nefolosită, cu o întindere de teren alăturat, cuprinzând biserica și cimitirul. Am socotit că voi trezi în sufletul doamnei suflul patriotic, arătându-i că această casă e scumpă neamului românesc. Mi s-a răspuns: ,,O fi scumpă neamului, dar e mai scumpă pentru mine, căci e proprietatea mea”.

Nereușind în felul acesta, am luat altă cale. Am stăruit să se facă un proiect de lege din inițiativă parlamentară, pentru a se expropria casa și locul. Proprietara ne-a dat în judecată, iar procesul a ajuns până la Curtea de Casație, care i-a dat câștig de cauză, declarând legea anticonstituțională, căci nu prevedea exproprierea pentru asemenea cazuri.

Au trecut câțiva ani, dar eu am continuat încercările mele de a obține casa, propunând o cumpărare. N-am izbutit, iar doamna, pentru a pune capăt intervențiilor mele, a pus într-o noapte niște soldați ce-i avea la coasă, să dărâme casa, iar lemnăria a dus-o la oraș. Când am aflat acest lucru, am pus lumea în mișcare. Am făcut, da, eu am făcut jalbe către Prefectură, către Ministerul de Interne și Instrucție și am pus pe țărani să le semneze. Am trimis telegrame către autoritățile ce socoteam că ar putea interveni, am scris la gazete și astfel s-a stârnit indignarea obștească. Ministerele au cerut Prefecturii să ancheteze și să refere, dar Prefectura de atunci socotea Ipoteștii o chestiune de ordin personal și s-a tot tărăgănat fără niciun rezultat. Am profitat de pornirea ce s-a făcut împotriva d-nei Papadopol, i-am propus un târg și am reușit ca în schimbul sumei de 40.000 lei să ne cedeze locul. Trebuia să mai mutăm și un hambar mare, ce se ridica în fața casei. După facerea actului, am obținut locul. Am hotărât atunci, să zidim o casă nouă. Cea veche fusese din vălătuci și acoperită cu șindrilă și bucăți de tablă. Păstrând înfățișarea exterioară și împărțirea interioară, am zidit o casă cu fundație de piatră și beton, cu pereții de cărămidă și acoperișul de tablă zincată.

La început ne gândeam să facem un muzeu, dar nu aveam nimic de la Eminescu. S-a făcut un mobilier redus cu mese, scaune, bănci și dulapuri pentru cărți și am făcut o bibliotecă cu cărți căpătate de la Casa Școalelor și donatori particulari, care au fost solicitați.

În una din camere s-a instalat învățătorul satului, ca un custode al casei. S-a reparat apoi bisericuța, s-a curățat cimitirul, amenajându-se mormintele familiei, cu ostrețe de fier și inscripțiile necesare. S-a purces apoi la îngrădirea locului, pregătind un mic parc cu tei, brazi, mesteacăni. Locul fiind ridicat, s-a făcut și o fântână pentru udat copacii, iarba și florile. Copiii de la școală au adus din pădure tufe pentru un gard viu, apoi s-a început zidirea bisericii, după stilul bisericilor lui Ștefan cel Mare: din piatră, adusă, adusă tocmai de la Burdujeni, din cărămidă aparentă de la Ciurea-Iași și acoperită cu țiglă. Un cerc de talere de ceramică, aurite și având pe ele marca țării, marca Moldovei, marca județului, împodobeau pe dinafară biserica. Paratrăsnetul a fost necesar.

În interior, catapeteasma, stranele, cafasul și altele mărunte s-au executat din lemn de un sculptor danez (… Merlöe – n.n.) pe care l-am descoperit lucrând la mănăstirea Văratec. Lucrările mergeau greu, căci aveam lipsă de bani. Județul Botoșani și Primăria orașului, ba și comunele rurale, au prevăzut în bugete sume de ajutor. Am obținut ajutoare de la Ministerul de Interne, de la Ministerul Instrucției, de la Casa Bisericii. S-au făcut liste de subscripții, parlamentarii au cedat diurna pe o zi, s-au dat serbări cu plată, s-au primit și donații de la particulari.

Au mers lucrările până la pictura bisericii. Pentru pictură am vorbit cu profesorul Troteanu, de la Belle Arte Iași și ne-au trebuit 200.000 lei. Am apelat la un alt fiu al Botoșanilor, fost elev al meu, generalul Dombrovschi Victor, atunci primar al Capitalei și ne-a dat suma trebuincioasă. Ne-a mai trimis și o serie de stampe și tablouri, cu care am acoperit pereții casei.

Începută lucrarea în 1919, s-a terminat numai în 1939, prin sfințirea bisericii de către Irineu, Mitropolitul Moldovei. Din Comitetul Sfătuitor au dispărut aproape toți; eu, care am dus greul treburilor, am subsistat și am predat prin proces verbal Prefecturii Botoșani, să aibă grijă de Ipotești.

Ceea ce se vede astăzi la Ipotești, este strădania de 20 de ani, cu greutăți mari (1919-1939).

S-a citit între timp tot felul de reportaje ale unor vizitatori la Ipotești, cu aprecieri departe de adevăr. Cu prilejul ,,Zilelor Eminescu” s-a scris mai mult și chiar în ,,Scânteia” din 15 iunie a.c. se spune că, abia în 1959 s-a zidit Casa Memorială. În alt ziar local, din Suceava, anume ,,Zori noi” se scrie că inaugurarea casei s-a făcut în 1960.

Doresc să se cunoască adevărul şi pun mărturie vârsta mea, de aproape 86 de ani.

 Petre Irimescu, profesor pensionar

 Turda,

str. Traian 113



Abonare la articole via email

Introduceți adresa de email pentru a primi notificări prin email când vor fi publicate articole noi.

Alătură-te celor 28 de abonați

Lasă un comentariu

Drept de autor © 2009-2018 Revista Luceafărul. Toate drepturile rezervate.
Revista Luceafărul foloseşte cu mândrie platforma de publicare Wordpress.
Server virtual Romania

Statistici T5