Profesorul Petre Irimescu şi Ipoteştii

Numărul festiv, din luna martie 1915 al publicaţiei ,,Teatrul Eminescu”, prezenta impresiile unuia dintre vizitatorii Ipoteştilor, care deplângea starea casei copilăriei lui Mihai Eminescu, ajunsă aproape o ruină:

,,Nepăsarea şi nebăgarea în seamă a admiratorilor jertfesc această mică clădire istorică şi o lasă la voia întîmplării să se ruineze cu desăvîrşire. Vîntul şuieră prin uşile şi ferestrele stricate, iar păsările îşi fac cuibul înăuntru.

E o înfăţişare tristă casa aceasta dărăpănată şi lăsată în părăsire şi e o ruşine pentru acei ce-l cetesc şi admiră pe Eminescu.

S-au ridicat pretutindeni monumente, s-au scris laude pompoase, dar nu s-a găsit nimenea să se îngrijească de casa părintească a poetului.

În Franţa sau Germania nu s-ar fi întîmplat aşa ceva. La Weimar, casele lui Goethe, Schiller şi Nietzsche sînt transformate în mici muzee şi îngrijite cu sfinţenie, iar în Leipzig vezi la o casă simplă şi modestă o placă comemorativă amintind că acolo a locuit Schumann.

N-ar fi mare greutate să se simtă pilda aceasta şi la noi, restaurîndu-se cît de puţin casa si punîndu-se o placă comemorativă, pe care citind-o şi cel mai umil dintre ţăranii locului să se bucure şi să se mîndrească că în satul lui s-a născut şi a copilărit cel mai mare poet al neamului nostru.”¹

Patru ani mai târziu, o altă revistă botoşăneană, ,,Junimea Moldovei de Nord”, publica un articol pe aceaşi temă, în care era exprimată surprinderea că nimeni nu face ceva pentru salvarea casei copilăriei poetului, iar ,,actualul stăpînitor al moşioarei şi al casei, Dnul Gheorghe Isăcescu (în fapt, proprietara moşiei era fiica acestuia, Maria Papadopol n.n.), ,,nu prea se cutremură dacă căsuţa ceia dată în paza unei slugi plătită prost, se va dărîma sau nu, căci ştie bine cîtă însemnătate are pentru neamul nostru acel locaş”. În încheierea articolului, autorul îi înştiinţa pe cititorii revistei că un comitet de cetăţeni ai oraşului va încerca să obţină de la proprietarul moşiei, gratuit sau cu plată, casa lui Eminescu, ca să fie amenajată ca şcoală, ,,căci satul Ipoteşti n-are nici măcar şcoală primară.”²

La puţin timp după apariţia articolului, într-o formă mai complexă decât cea anunţată în revistă, era publicat apelul comitetului botoşănean, prima iniţiativă concretă de salvare a Ipoteştilor lui Eminescu şi de amenajare aici a unui muzeu memorial, pe măsura importanţei mai mare poet al neamului românesc:

,,Cu toate că au trecut 30 de ani de la moartea marelui poet Mihai Eminescu, e surprinzător că pînă acum s-a făcut prea puţin pentru glorificarea acestui geniu romînesc. Vălul uitării pare că a fost aruncat peste amintirea poetului. Cine
s-ar duce în Ipoteşti, satul natal al lui Eminescu, şi ar vede în completă ruină casa sa părintească, cine ar afla că nu există şcoală primară pentru luminarea fiilor de săteni în satul din care a răsărit geniul luminător al neamului, acela şi-ar de seama de nepăsarea vinovată a noastră a tuturora.

Pentru a preaslăvi amintirea marelui poet, cu prilejul comemorării a 30 de ani de la moartea lui, comitetul de iniţiativă din Botoşani a luat hotărîrea de a duce la îndeplinire următoarele lucrări:

1. Restaurarea casei din Ipoteşti, de lîngă Botoşani, unde poetul s-a născut şi şi-a petrecut cei dintîi ani ai copilăriei.

2. Infiinţarea în acest local a unei case de citire şi a unui muzeu referitor la viaţa şi opera poetului.

3. Clădirea unui local de şcoală primară ,,Mihai Eminescu”.

4. Ridicarea unei statui în Botoşani.

La îndeplinirea însă a acestor lucrări credem că trebuie să contribuie întreaga suflare romînească.. Facem deci apel la toţi aceia pe care i-a mişcat citirea poeziilor lui şi care au gustat frumuseţea lor; la toţi aceia pe care i-a interesat opera lui. Si avem toată nădejdea că nu se va găsi nimeni care să nu-şi dea obolul pentru această operă.

Indemnat de acest gînd, comitetul de iniţiativă a luat hotărîrea de a trimite liste de subscripţie în toată ţara, cu rugămintea ca persoanele cărora li se vor încredinţa asemenea liste, să le înapoieze dimpreună cu suma subscrisă pe adresa Direcţiunei liceului ,,Laurian” din Botoşani”.³

Sufletul acestui comitet a fost profesorul Petre Irimescu (în anul 1920 numit prefect al judeţului), ale cărui merite în transpunerea în viaţă a obiectivelor apelului şi în tot ceea ce în anii următori s-a făcut pentru conservarea memoriei marelui poet la Ipoteşti, sunt prea puţin cunoscute. De aceea, considerăm că nu este lipsită de importanţă publicarea unui document întocmit chiar de acesta, la vârsta de 84 de ani şi la mai bine de patru decenii de la iniţierea acţiunii de recuperare memorialistică a Ipoteştilor, pe care l-am primit cu câţiva ani în urmă de la nepoata sa, doamna Ruxandra Tigăran, din Bucureşti.

Documentul, pe care-l vom reda, fără comentarii, în cele ce urmează, un memoriu dactilografiat, întocmit în anul 1960, are trei pagini şi prezintă, sintetic, contribuţia pe care Petre Irimescu şi-a adus-o la reconstrucţia, restaurarea şi punerea la dispoziţia admiratorilor lui Mihai Eminescu a aşezămintelor de la Ipoteşti care aminteau de copilăria marelui poet, un proiect pe care l-a iniţiat şi urmărit cu pragmatism şi tenacitate timp de două decenii.

Adevărul asupra unor lucrări
făcute la Ipoteşti

 ,,Sînt din satul Cucoreni, comuna de care ţine Ipoteştii, satele aflîndu-se cam la 4 km. depărtare. Copil, am trăit puţin la Ipoteşti, am colindat ţinutul dintre sate, am cules flori şi bureţi în pădurea învecinată; adolescent, elev de liceu, am cutreierat codrul de aramă, m-am odihnit pe prispa cea de brazde de la izvorul care tremură pe prund, căci în apropiere se afla casa pădurarului, unde şi-ar fi avut Eminescu prima dragoste. In 1903 am ajuns profesor de istorie-geografie la liceul ,,Laurian”din Botoşani, în 1919 prefect al judeţului. Legăturile sufleteşti cu locurile copilăriei, îndrumarea ce am primit în universitate de a preţui lucrurile alese ale patriei şi a cinsti memoria oamenilor aleşi, m-au hotărît, cu ocazia aniversării (comemorării n.n.) a 30 de ani de la moartea marelui poet, să iniţiez o sărbătoare deosebită. Deci s-a făcut la teatrul local o adunare cu cuvîntări, recitări, cântece, iar apoi o procesiune la Ipoteşti, cu elevi, armată şi destul popor, căci depărtarea satului de oraş e de vreo opt km. Am văzut halul în care se afla casa părintească a poetului, nelocuită şi în parte dărăpănată, bisericuţa ameninţată cu distrugerea, căci ploua în ea, mormintele părinţilor şi celor doi fraţi lăsate în completă părăsire, cu ostreţele stricate şi acoperite cu buruieni.

Într-un cerc intim de prieteni, fără nici o nuanţă politică, am socotit că o festivitate ca cea săvîrşită a fost interesantă şi obligatorie, dar ea nu se va şterge îndată din amintirea multora. Stiam că în multe ţări, memoria şi locurile natale ale oamenilor aleşi sînt cinstite mai mult decît prin vorbe şi atunci s-a constituit un comitet al cărui preşedinte am fost, cu scopul de a face din umilul sat un punct de atracţie pentru cei ce preţuiau pe genialul poet. Astfel s-a alcătuit un program de lucru care cuprindea: repararea casei, repararea bisericuţei, amenajarea mormintelor, zidirea unei biserici demne de un punct de atracţie, un local de şcoală, îngrădirea terenului unde urmau să se facă toate, căci totul era în paragină şi vitele şi păsările sătenilor hălăduiau peste acel loc sfînt. Aşezarea într-o adevărată văgăună, impunea numaidecît facerea unei şosele pe unde, din şoseaua naţională, să se poată ajunge în sat. Am început cu casa ,care nu ne aparţinea. Am vizitat-o pe proprietară, arătîndu-i hotărîrea comitetului şi am rugat-o să ne cedeze casa nefolosită cu o întindere de teren alăturat, cuprinzînd bisericuţa şi cimitirul. Am socotit că va trezi în sufletul doamnei sufletul patriotic, arătîndu-i că această casă e sfîntă neamului romînesc. Mi s-a răspuns: «o fi scumpă neamului, dar e mai scumpă pentru mine, căci e proprietatea mea».

Nereuşind în felul acesta, am luat altă cale. Am stăruit să se facă un proiect de lege din iniţiativă parlamentară, pentru a se expropria casa cu locul. Proprietara ne-a dat în judecată, iar procesul a ajuns pînă la Curtea de Casaţie care
i-a dat cîştig de cauză, declarînd legea anticonstituţională, căci nu se prevedea exproprierea pentru astfel de cazuri.

Au trecut cîţiva ani, s-a schimbat şi prefectul, dar eu am continuat încercările mele de a obţine casa, propunînd o cumpărare. N-am reuşit, dar doamna, pentru a pune capăt intervenţiilor mele, a pus într-o noapte nişte soldaţi, ce-i avea la coasă, să dărîme casa, iar lemnăria a dus-o la oraş. Cînd am aflat acest lucru, am pus lumea în mişcare. Am făcut jalbe către prefectură şi Ministerul de Interne şi Instrucţie şi am pus pe ţărani să le semneze. Am trimis telegrame către autorităţile care socoteam că ar putea interveni, am scris la gazete şi astfel s-a stîrnit indignarea obştească. Ministerele au cerut prefecturii să ancheteze şi să refere, dar prefectura de atunci socotea Ipoteştii ca o chestiune de ordin personal şi s-a tot tărăgănat fără nici un rezultat. Am profitat de pornirea ce s-a făcut împotriva doamnei Papadopol şi ajungînd din nou prefect, i-am propus un tîrg şi am reuşit ca în schimbul sumei de 40 000 lei, să ne cedeze localul. Trebuia să mai mutăm şi un hambar mare ce se ridica în faţa casei. După facerea actului am obţinut localul. Am hotărît atunci să zidim o casă nouă. Cea veche fusese din vălătuci şi acoperită cu şindrilă şi bucăţi de tablă. Păstrînd înfăţişarea exterioară şi împărţirea interioară, am zidit casa cu fundaţia de piatră şi beton, cu pereţii de cărămidă şi acoperişul cu tablă zincată.

La început mă gîndeam să facem un muzeu, dar nu aveam nimic de la Eminescu. S-a făcut un mobilier redus cu mese, scaune, bănci şi dulapuri pentru cărţi şi am făcut o bibliotecă cu cărţi căpătate de la Casa Şcoalelor, Ministerul Instrucţiei, autori şi donatori particulari, care au fost solicitaţi.

In una din camere s-a instalat învăţătorul satului, ca un custode al casei. S-a reparat apoi bisericuţa, s-a curăţat cimitirul, amenajîndu-se mormintele familiei cu ostreţe de fier şi inscripţiile necesare. S-a purces apoi la îngrădirea locului, pregătind un mic parc cu tei, brazi, mesteceni. Locul fiind ridicat, s-a făcut şi o fîntînă pentru udat copacii, iarba şi florile. Copiii de la şcoală au adus din pădure tufe pentru un gard viu. Apoi s-a început zidirea bisericii, după stilul lui Ştefan cel Mare, din piatră adusă tocmai de la Burdujeni, din cărămidă aparentă de la Ciurea/Iaşi şi acoperită cu ţiglă.Un cerc de talere de ceramică aurite şi avînd pe ele marca Moldovei, marca judeţului, împodobeau dinafară biserica. Paratrăznetul a fost necesar.

În interior catapeteasma, stranele, cafasul şi altele mărunte au fost executat în lemn de un sculptor danez, pe care l-am descoperit lucrînd la M-rea Văratic. Lucrările mergeau greu, căci aveam lipsă de bani. In trei rînduri, cît am fost prefect, am prevăzut în buget sume pentru lucrările de la Ipoteşti. Primăria a contribuit şi ea, ba şi comunele rurale, măcar simbolic, au fost obligate să prevadă sume după puterea lor. Am obţinut ajutoare de la Ministerul de Interne, de la Ministerul Instrucţiei, de la Casa bisericii. S-au făcut liste de subscripţii, parlamentarii au cedat diurna pe o zi, s-au dat serbări, s-au primit de la particulari.

Au mers lucrările pînă la pictura bisericii. Pentru pictură am vorbit cu profesorul Troteanu de la Bellearte Iaşi, fost elev al meu. Am apelat la un alt fiu al Botoşanilor, Dl. Dombrovschi Victor, atunci primar al Capitalei şi ne-a dat suma trebuincioasă-200 000 lei. Ne-a mai trimis şi o serie de ştampile şi tablouri cu care am acoperit pereţii casei.

Începută lucrarea în 1919, lucrările s-au terminat numai în 1939, prin sfinţirea bisericii de către Irineu, mitropolitul Moldovei. Din comitetul sfătuitor au fost aproape toţi; eu care am dus greul treburilor, am susţinut şi am predat prin proces-verbal prefecturii Botoşani, să aibă în grijă Ipoteştii.

 S-au citit între timp tot felul de reportagii ale unor vizitatori la Ipoteşti cu aprecieri departe de adevăr, cu prilejul ,,Zilelor Eminescu”, s-a scris mai mult şi în ,,Scînteia” din 15 iunie 1964 că abia în anul 1950 s-a zidit casa memorială.

Doresc să se cunoască adevărul şi pun mărturie vîrsta mea de aproape 84 de ani.”

  Petre Irimescu

 Profesor pensionar

Note:

1. Teatrul ,,Mihai Eminescu”, Număr festiv, Botoşani, martie 1915, p. 6.

2. L. Ciomac, ,,La Ipoteşti” în ,,Junimea Moldovei de Nord”, Botoşani, an I (1919) nr. 8-10, p. 10-11.

3. Augustin Z.N. Pop, ,,Contribuţii documentare la biografia lui Mihai Eminescu, Editura Academiei R.P.R., Bucureşti, 1962, p. 75-76.