Revista Luceafărul
  • Caută pe sit


Colecţia revistei

Anul 1

Anul 2

Anul 3

Anul 4

Anul 5

Anul 6

Fondat 2009 • ISSN 2065 - 4200 Anul 10 → 2018
Revista Luceafărul
Revista „LUCEAFĂRUL” este o publicaţie de cultură, educaţie şi atitudini destinată sufletului neamului românesc. Considerăm că omagierea marelui român Mihai Eminescu, fondator al spaţiului cultural românesc modern, este o provocare şi o datorie de onoare a fiecăruia dintre noi, căreia îi putem da curs în nenumărate feluri. Cu credinţă în misiunea noastră, încercăm să contribuim prin această revistă la crearea unor repere culturale autentice şi stabile.

Rolul spiritual al Părintelui Arsenie Boca în rezistenţa ortodoxă anticomunistă din România

Primit pentru publicare: 27 iul.2015
Autor: Tudor PETCU
Publicvat: 28 iul.2015

Rolul spiritual al Părintelui Arsenie Boca în rezistenţa ortodoxă anticomunistă din România

 

Ortodoxia românească a avut parte întotdeauna de izvoare nesecate de înţelepciune şi de comori duhovniceşti care, cu siguranţă, vor fi înţelese în timp, ca urmare a vocilor profetice pe care le-au avut. Asemenea comori au făcut ca ţara noastră să cunoască o istorie totuşi binecuvântată, chiar dacă zbuciumată şi nedreaptă, o istorie care a evidenţiat o latură românească profund înclinată înspre interiorizare şi spiritualitate. Nu în ultimul rând, vocaţia istorică a românilor pentru suferinţă a făcut în aşa fel încât ca aici, pe teritoriul României, să se nască sfinţi, martiri şi eroi.

Unul din sfinţii şi eroii ale cărui binecuvântări au dat o aură mistică deosebită ţării noastre a fost Părintele Arsenie Boca, parcă mai actual ca oricând în zilele noastre, inclusiv datorită harului înaintea vederii de care s-a bucurat. Părintele Arsenie Boca şi-a exercitat puterea spirituală mai ales la Mănăstirea Brâncoveanu de la Sâmbăta de Sus, acolo unde a luat naştere o adevărată mişcare de trezire spirituală, poate cea mai importantă din istoria duhovnicească recentă a României. De altfel, firea sa retrasă, reţinută, interiorizată şi puţin comunicativă, avea cu suport un caracter moral inflexibil, vulcanic, dinamic, fapt dovedit în momentul în care a început lucrarea de trezire religioasă realizată la Mănăstirea Brâncoveanu. Acest capitol memorabil şi impresionant al vieţii Părintelui Arsenie Boca, adică perioada în care a fost călugăr la Sâmbăta de Sus, constituie o pagină deosebit de importantă pentru însăşi cercetarea istorică a perioadei comuniste din România. Constituie în acelaşi timp şi un puternic exerciţiu de istoriografie orală în vederea unei corecte înţelegeri a rezistenţei creştine anticomuniste din România, inclusiv din Munţii Făgăraş.

Întrebarea care se impune, dată fiind introducerea de mai sus, ar fi următoarea: care a fost rolul spiritual al Părintelui Arsenie Boca în mişcarea anticomunistă din România? În fond, nu ar trebui să uităm că însuşi Părintele Arsenie Boca a fost un duşman declarat al represiunii comuniste prin respingerea înfierării care caracteriza un asemenea regim, şi mai ales, prin suferinţele şi torturile la care a fost expus de acest experiment politic. La fel de important ar fi şi rolul său de sfătuitor al multor din luptătorii rezistenţei anticomuniste din munţi, constituind la un moment dat chiar un fel de refugiu pentru aceştia din urmă.

Dar, cel mai important aspect care aduce la lumină dimensiunea spirituală a Părintelui Arsenie Boca ar fi mişcarea de înnoire de la Sâmbăta de Sus, menţionată în rândurile de mai sus. Această mişcare s-a dovedit poate decisivă pentru formarea şi evoluţia personalităţii duhovniceşti a Părintelui Arsenie Boca din mai multe motive:

Impactul spiritual pe care l-a avut asupra celor mai mulţi dintre credincioşii din Ţara Făgăraşului

Harul predicării şi atitudinea severă faţă de păcat

Felul în care a atras atenţia şi părintelui Dumitru Stăniloaie, care nu a ezitat să scrie într-unul din articolele sale că la Mănăstirea Sâmbăta au loc zguduiri sufleteşti înnoitoare

Moştenirea ortodoxă şi duhovnicească pe care a lăsat-o Mănăstirii Brâncoveanu de la Sâmbăta de Sus, şi Ţării Făgăraşului în general.

Pentru a înţelege într-o manieră mai relevantă şi concertă însemnătatea şi valoarea sapienţială a Mişcării de la Sâmbăta de Sus, ar trebui să luăm în considerare câteva din mărturiile de bază ale acelor credincioşi care, nu doar l-au cunoscut pe Părintele Arsenie Boca, ci i-au şi înţeles glasul blândeţii exigente.

Una din mărturiile cu adevărat importante ar fi următoarea:

Îl căuta lumea. De ce îl căuta? Mergeau unii cu necazuri la mănăstire şi le dădea sfaturi ce să facă. Şi dacă se vindecau de neputinţa lor, când veneau să-i mulţumească, după vreo lună, două, veneau cu încă 10-20 din sat care aveau şi ei necazuri şi veneau să se plângă la Părintele. Încât curând a ajuns aşa de căutat că nu ştia mitropolitul de ce e atâta lume în curtea mănăstirii. Şi odată i-a întrebat pe ceilalţi preoţi: Măi, ce-i cu lumea asta aici?; Păi îl caută pe Arsenie şi după aceea el îi trimite la noi, să se spovedească. Iar mitropolitul a zis atunci: Păi măi, să-l hirotonim atunci pe el (că nu era încă preot), să facă el pe duhovnicul! După ce l-a hirotonit, începând de la Izvorul tămăduirii şi până toamna, când se putea dormi cu o pătură pe afară, mai puţin de 800 până la o mie de oameni nu lipseau din curtea mănăstirii (Pr. Crăciun Opre, Cinciş, jud. Hunedoara).

O mărturie care ne demonstrează veridictatea şi importanţa mişcării spirituale concepută de Părintele Arsenie Boca, dar mai ales felul în care Sfinţia Sa, prin demersurile proprii, a însufleţit şi sfinţit Sâmbăta de Sus, Mănăstirea Brâncoveanu şi Ţara Făgăraşului. Nu întâmplător, mai ales în zilele noastre, românii îl percep pe Părintele Arsenie Boca drept Sfântul Ardealului.

Dat fiind acest statut al Părintelui Arsenie Boca, ce ar fi putut el însemna în ochii Securităţii comuniste şi în Mişcarea de rezistenţă anticomunistă din România? O întrebare care nu poate găsi decât un singur răsouns: soldat al lui Hristos şi mângâietor al sufletelor prigonite. Iar pentru a întări şi mai mult această afirmaţie redăm următorul fragment în rândurile de mai jos, care poate fi considerat de referinţă:

Ca în toate localitățile din țară, sediul Siguranței Regionale Brașov fusese instalat într-una din cele mai frumoase case din oraș, vila fruntașului liberal Mihai Popovici, situată la o oarecare distanță de clădirile învecinate. (…)

Eram în arest, în celula comună. În fața noastră aveam imaginea unui spital de campanie din timpul războiului. Pe un prici cu două nivele, erau lungiți unul lângă altul oameni tăcuți, cu figurile supte de suferință. Văzându-ne, în primul moment, au prins viață, pentru ca în clipa următoare să se retragă unul câte unul într-o apatie controlată, reacție de ființe captive.

Erau strânși aici cei cu ancheta terminată sau cei ținuți pentru o cercetare suplimentară. Printre ei am zărit o figură normală, luminoasă, un călugăr. El stătea întins cu picioarele dezvelite pâna la genunchi. Văzându-ne, s-a ridicat și ne-a întrebat cu vocea blajină:

– Sunteți elevi?
– Da!
– De unde?
– De la Liceul Radu Negru din Făgăraș.

Părintele Arsenie, pentru că acesta era călugărul, găsindu-ne probabil prea firavi pentru ”Moara lui Kalusek”, a făcut semn cu arătătorul mâinii stângi în sus și a rostit ca pentru el, dar cu voce tare să auzim și noi:

– Legiunea îngerilor din cer încă nu-i completă!

Preotul arhimandrit Arsenie Boca, Starețul Mănăstirii Brâncoveanu din Sâmbăta de Sus fusese arestat cu o lună sau două înaintea noastră. Urma lui o întâlnisem în pivnița Siguranței din Făgăraș, unde, pe un perete al beciului, scrijelise câteva cuvinte de îmbărbătare. Aici, la Brașov, drumul lui s-a încrucișat din nou pentru scurt timp cu drumul nostru.

Părintele Arsenie nu părea tulburat de condiția lui de deținut. Obișnuit cu privațiunile monahale afară, mortificându-și el însuși trupul, regimul din beciul Siguranței îl suporta ca o prelungire a vieții sale de ascet.

Pentru că era seară, ne-am căutat fiecare câte o fâșie pe podina de prici. Eu cu Ionică Mogoș și Ioan Glăjar ne-am urcat la etaj, în preajma părintelui Arsenie. Un imbold interior mă împingea cât mai aproape de dânsul. După dușul rece al arestării, prezența părintelui Arsenie alături de noi nu era numai un reper pe drumul ce ne era hărăzit, ci și o dovadă că suferința noastră avea o semnificație profund creștină. După ce i-am spus că la Făgăraș trecusem prin aceeași celulă în care poposise și el, printre alte teme pe care voiam să ni le lămurească, l-am întrebat:

– Cum trebuie să ne rugăm?

– Ducând război împotriva ispitei, așa cum ați făcut-o afară împotriva celor fără de Dumnezeu. Acum, voi stăpâniți e experiență, folosiți-o! ne-a răspuns părintele.

Eram strânși în jurul lui ca puii lângă cloșcă. La un moment dat își întoarce privirea spre Ionică Mogoș și fixându-l insistent îl întreabă:

– Tu de ce ești îmbrăcat în negru?

Ionică nu era îmbrăcat în negru, însă destinul lui era așa cum îl vedea părintele Arsenie, era cernit. Alături de el minutele erau clipe și chiar dacă nu vorbeam trăiam o stare euforică, o stare de mare liniște și pace.

Un milițian a ordonat prin vizetă: ”Singerea!”.

Deținuții posomorâți, vlăguiți de presiunea amenințărilor, au evadat unul după altul în lumea binecuvântată a uitării. (…) Deodată, o învârtitură de cheie. Apoi, pași pierduți urcând scările spre camerele de anchetă. Și, iar liniște. Un nou zăngănit de cheie. S-a deschis ușa celulei noastre. Cineva a intrat tiptil și s-a îndreptat spre priciul nostru. S-a oprit în dreptul părintelui Arsenie și cu o mână la tras de picior, iar cu cealaltă i-a făcut semn să tacă. Părintele s-a sculat în liniște, s-a încălțat și a dispărut între zidurile ”morii”. (…)

Spre ziuă, părintele Arsenie a fost readus în celulă. Am distins apoi clar mersul târâș, al uui schilodit între pașii îndesați ai gardienilor, care-l cărau de subțiori. (…)

Părintele Arsenie…, pe părintele Arsenie l-au chinuit la început, la arestare, prin luna mai. Atunci, toți demonii lui Kalusek se năpusteau asupra lui; fiecare vroia să dea măcar un pumn unui ”sfânt”, ca să-și arate fidelitatea față de doctrina Partidului. Dar, spre deosebire de ceilalți deținuți, ce urlau în timpul torturii, părintele se ruga pentru bătăuși. Și, prin sfințenia sa, a reușit să-i îmblânzească. De atunci, Kalusek, șeful Siguranței Regiunii Brașov, cel mai înrăit torționar, i-a permis să primească mâncarea de la femeile ce vin zilnic la poartă. Pentru că el n-a fost uitat de credincioși nici chiar aici. Secretul arestării sale a fost repede aflat. La numai câteva zile după aducerea sa la Brașov, la ușa Siguranței au apărut femeile din Schei, apoi din alte localități, cu coșuri încărcate cu mâncare. Primele venite au fost alungate, dar, după producerea miracolului, pentru că domesticirea acestor turbați este un miracol, Kalusek a acceptat merindea femeilor, din care o parte o aduce părintelui aici, în celulă. Și părintele ne-o împarte nouă. (…)

Înzestrat cu calități duhovnicești ieșite din comun, dotat cu o mare putere de intuiție, erudit, cunoscător al calitățilro și slăbiciunilor omenești, după o lună de anchete, părintele Arsenie devenise prizonierul preferat, în nopțile albe, ale inspectorilor Ionescu și Tomescu. Ziua era lăsat în așteptare ca toți ceilalți deținuți, dar noaptea, după plecarea funcționarilor, era dus sus, în biroul lor. În timpul interogatoriului la întrebările puse răspundea cu digresiuni interesante, ce stârneau curiozitatea celor doi bătăuși cu pretenții de intelectuali.

În anul 1948 Patriarhia Română avansase numele preotului arhimandrit Arsenie Boca pentru a fi titularizat episcop pe scaunul Episcopiei Maramureșului ocupat temporar de episcopul Policarp al Americii. Cu această ocazie, Ministerul Culturii a cerut Siguranței comuniste informațiile necesare deciziei pe care trebuia s-o ia în legătură cu această numire.

În urma cercetării, părintele Arsenie a fost considerat de Siguranță un pericol public pentru dictatura proletară și în locul deciziei de numire în scaunul episcopal s-a hotărât imediata lui arestare. Un preot cu atâta autoritate și cu o așa de puternică influență asupra masei de credincioși trebuia scos repede din biserică și întemnițat.

Părintele Arsenie era cercetat pentru legăturile presupuse cu conducătorii rezistenței anticomuniste care, între anii 1945 și 1947, s-ar fi adăpostit în apropierea mănăstirii Sâmbăta de Sus. O altă acuzație foarte gravă era faptul că dăduse viață acestui așezământ monahal brâncovenesc de la poalele Munților Făgărașului și făcuse din el un centru de spiritualitate creștină opus comunismului ateu. În ultimii doi ani, însăși prezența lui în mijlocul satelor din Țara Făgărașului devenise pentru partidul comunist o sfidare la acțiunea de sovietizare. Întemnițarea noastră în aceeași celulă cu părintele Arsenie o consideram un mare privilegiu.

La fel de relevant este şi acest fragment care evidenţiază statutul Părintelui Arsenie Boca de mângâietor al flămânzilor din temniţă:

Cam după o oră, era spre seară, am fost dus pe un culoar, chiar în centura din interiorul Vilei Popovici. (…) Am fost dat în primire unui gardian îmbrăcat tot în vechea uniformă a vechilor polițiști. (…)

-Vezi că ți se va aduce ceva de mâncare, vine călugărul Arsenie Boca, cel de la Sâmbăta, e și el aici, are voie să stea pe terasă, dar aici nu mai face minuni!

Nu știu ce interpretare să dau vorbelor spuse de gardian. Într-adevăr nu peste mult timp, apare părintele Arsenie îmbrăcat în ținuta de călugăr și îmi așează pe suportul ferestrei un castron emailat luat dintr-un sufertaș în care îmi pune dintr-un vas mai mare câteva linguri de ciorbă de fasole verde. Îmi lasă și câteva bucăți mici de mămăligă și o lingură de lemn.

Mi-a zis: ”Ia fiule și mănâncă! Voi veni să iau castronul și lingura!”. (…) Mâncarea servită de părintele Arsenie părea binecuvântată, mi se părea ca o cină de taină. Era gustoasă și extrem de puțină. Am aflat mai târziu că femei credincioase din Schei, împreună cu altele din Brașov, veneau la poartă și aduceau această mâncare pe care părintele Arsenie o împărțea prin rotație, când unor arestați, când altora, după cum i se permitea întrucât arestații trăiau numai din aceasta și rația de pâine, un sfert de kilogram. (…) Iată că, în curând, a revenit părintele Arsenie după castron și lingura de lemn. N-am întrăznit să-l abordez din cauza gardianului, dar prezența lui mi-a făcut bine pe plan sufletesc. Avea voie să meargă cu mâncarea și la cei din beci.

Asemenea fragmente aduc la lumină portretul unui duhovnic român pentru care martirajul nu reprezenta doar o condiţie ideală dar imposibil de atins, ci o stare cât se poate de naturală, firească şi coerentă. Faptul că figura sa duhovnicească atrage atenţia atât de mult în zilele noastre, într-o societate care experimentează arta seducţiei postmoderne şi postindustriale, umbrind şi chiar trecând valorile tradiţionale într-un plan obscur, demonstrează încă o dată că spiritele alese au fost în stare să grăiască pentru timpuri îndepărtate în care oamenii au pierdut sensul regăsirii de sine. Poate mulţi dintre noi ne aflăm în căutarea omului pierdut, al omului pe care Aristotel l-ar fi numit supraom, dar căutând cu răbdare, avem şansa de a descoperi chiar în istoria noastră recentă astfel de supraoameni care au ştiut să venereze şi să respecte sfânta simplitate şi starea de umilinţă în situaţii în care nu doar rezistenţa fizică era serios pusă la încercare, ci mai ales cea sufletească.

Iar Părintele Arsenie Boca a manifestat o rezistenţă sufletească rară care şi-a pus amprenta asupra personalitatăţii sale inclusiv în calitate de factor de bază al mişcării de rezistenţă creştină anticomunistă din România. Nu degeaba, însuşi Părintele Ilie Cleopa l-a caracterizat pe Arsenie Boca ca fiind un izvor curat din care se adapă oile lui Hristos, aşa cum se exprimă într-una din scrisorile pe care i le-a trimis în anul 1950, unul din anii de aprigă suferinţă din era comunistă a României.

Bibliografie:

– Ioan Ianolide, Întoarcerea la Hristos, ediţia a II-a îngrijită la Mănăstirea Diaconeşti, editura Bonifaciu, Bucureşti, 2012;
– Alte mărturii despre Părintele Arsenie Boca, ediţie îngrijită de Ioan Cişmileanu, apărută cu binecuvântarea Î. P. S. Dr. Laurenţiu Streza Mitropolitul Ardealului, ediţie revizuită, editura Agaton, colecţia Ortopraxia-14, Făgăraş;
– Părintele Arsenie Boca – o viaţă închinată schimbării vieţii noastre, ediţia a II-a, revizuită, editura Agaton, colecţia Ortopraxia-20, Făgăraş, 2012;
– Victor Roşca, Moara lui Kalusek. Începutul represiunii comuniste, editura Curtea Veche, Bucureşti, 2007;
– Luca Călvărăsan, Istoria în lacrimi. Episodul Târgşor şi altele, volumul II, editura Bucura, Sibiu, 1998

 



Abonare la articole via email

Introduceți adresa de email pentru a primi notificări prin email când vor fi publicate articole noi.

Alătură-te celor 25 de abonați

1 comentariu la acestă însemnare

  1. Bloguletz spune:

    Un om curat cu mult har de la Dumnezeu!

Lasă un comentariu

Drept de autor © 2009-2018 Revista Luceafărul. Toate drepturile rezervate.
Revista Luceafărul foloseşte cu mândrie platforma de publicare Wordpress.
Server virtual Romania

Statistici T5