Revista Luceafărul
  • Caută pe sit


Colecţia revistei

Anul 1

Anul 2

Anul 3

Anul 4

Anul 5

Anul 6

Fondat 2009 • ISSN 2065 - 4200 Anul 10 → 2018
Revista Luceafărul
Revista „LUCEAFĂRUL” este o publicaţie de cultură, educaţie şi atitudini destinată sufletului neamului românesc. Considerăm că omagierea marelui român Mihai Eminescu, fondator al spaţiului cultural românesc modern, este o provocare şi o datorie de onoare a fiecăruia dintre noi, căreia îi putem da curs în nenumărate feluri. Cu credinţă în misiunea noastră, încercăm să contribuim prin această revistă la crearea unor repere culturale autentice şi stabile.

Românii în faţa propriilor valori culturale

ROMÂNIA ÎN ANUL MARII UNIRI – C[entum]
Revista Luceafărul (Bt), Anul – X
Primit pentru publicare: 09 Iul. 2018
Autor: Victor MUȘAT
Cenaclul Ileana Vulpescu
Publicat: 10 Iul. 2018
Editor: Ion ISTRATE

Românii în faţa propriilor valori culturale

 

Există în prezent o modă a comunicării între prieteni şi cunoscuţi, utilizatori ai poştei electronice, bazată pe preluarea masivă a unor mesaje cu tematică diversă şi retransmiterea acestora către alţi prieteni şi cunoscuţi, procedură piramidală care aminteşte de celebrele scrisori pe care le găseam cândva în rudimentara cutie poştală şi pe care trebuia să le copiem de cel puţin cinci ori şi să le trimitem altora, pentru a nu fi pedepsiţi de Sfântul Anton, invocat ca inspirator al acestui tip de corespondenţă. Conţinutul misivelor primite prin e-mail este extrem de diversificat: colecţii de filme, literatură, pictură, fotografii şi muzică, îndrumări privind îngrijirea sănătăţii, istorie naţională şi universală, geografie, inclusiv prezentarea unor locuri de neuitat din ţară sau din lume, articole de presă, pamflete, bancuri etc. etc. Unele dintre acestea sunt deosebit de valoroase, şi eu le reţin în banca mea de date, mulţumind celor ce mi le-au trimis, pentru a le folosi ulterior ca sursă documentară sau pentru a le revedea în momente de tihnă. Altele sunt însă de un diletantism şi o superficialitate supărătoare sau conţin informaţii neverificate ori deliberat manipulate. Lipsa preocupării de a discerne face ca astfel de informaţii să fie trimise şi retrimise, nu de rare ori, sub titluri precum „Aşa l-am primit, aşa ţi-l trimit”, „Nu cred, dar circulă pe internet”, „Oare aşa să fie?” sau alte formulări de acest gen.

Nu este aici şi acum nici locul, nici momentul pentru a încerca o analiză mai atentă a fenomenului. Cu o proximă ocazie, un asemenea demers ar merita să fie întreprins. În rândurile de faţă doresc să mă refer doar pe scurt la un anumit caz. Un bun prieten, mare iubitor de frumos, el însuşi creator de frumos, mi-a trimis recent pe calea amintită un „documentar” intitulat Scriitori români – altfel decât la şcoală. Ţinând cont de expeditor şi de titlul trimiterii mă pregăteam să savurez o lectură plăcută despre scriitorii români. Spre stupoarea mea am constatat că era o încropeală – nesemnată – de textuleţe conţinând referiri la aspecte mai puţin frumoase din viaţa unor scriitori: avariţie, adultere, abateri de la normele morale şi civice şi alte asemenea lucruri pe care şcoala, în îngustimea menirii sale, nu le transmite elevilor. Despre Mihail Sadoveanu, spre exemplu, rezultă în esenţă următoarele:

În 1945  „s-a dat cu ruşii”, cu forţele de ocupaţie, cu  Armata roşie care tocmai se deda la violuri, la jafuri şi îngenunchea România. Articolul “Lumina vine de la răsărit” unde îşi arăta obedienţa faţă de Stalin a fost actul său de capitulare şi trădare a poporului român despre care scrisese pagini extraordinare până atunci. A fost un colaboraţionist de cel mai înalt rang şi  a adus nenumărate servicii sovieticilor şi slugilor lor de la Bucureşti cauţionându-i prin prestigiul său de mare scriitor (şi era).

Fără a intra în detalii privind sursa, lesne de identificat prin intermediul mediilor electronice, a zicerilor de mai sus, trebuie remarcat că, dincolo de contrarietatea pe care o stârnesc aceste câteva fraze, rămân o serie de nedumeriri. De ce, de pildă, Sadoveanu este tratat astfel, iar alţi scriitori români, care au comis, nu contează din ce motive, „cauţionări” similare, beneficiază de clemenţă? Căci romanul Mitrea Cocor se deosebeşte de nuvela Desfăşurarea a lui Marin Preda doar cantitativ, prin dimensiunile textului, nu şi prin mesajul ideologic sau efectul de îndoctrinare produs. De ce, apoi, este mai puţin reprobabil Petru Dumitriu, care, fără a fi creat anterior o operă cât de cât comparabilă cu ceea ce scrisese Sadoveanu până în 1945, a produs înainte de Cronică de familie şi de exilarea sa în Occident din 1960, ca prin dicteu automat, trei romane proletcultiste: Pasărea furtunii, Drum fără pulbere şi Cronică de la câmpie, primele două „reflectând” construirea canalului Dunăre – Marea Neagră, iar cel din urmă fiind dedicat colectivizării comuniste a agriculturii?

Urmărind chestiunea într-un plan mai extins, se naşte o întrebare şi mai incitantă: De ce reprezentanţii români ai curentului care a fost denumit în epocă „realism socialist” (sau doar o parte dintre ei) trebuie puşi la index, indiferent de ce altceva au mai produs în cariera lor literară, iar cei care au ilustrat acelaşi curent în alte culturi sunt „cauţionabili”? Mă gândesc, de pildă, la poetul, dramaturgul şi romancierul german Bertolt Brecht, cunoscut publicului internaţional îndeosebi pentru piesele sale de teatru antiburgheze Opera de trei parale şi Mutter Courage şi copiii ei sau prin cea antihitleristă intitulată Ascensiunea lui Arturo Ui poate fi oprită, nu mai puţin celebră fiind Viaţa lui Galilei, o pledoarie în favoarea promovării în societatea umană a adevărului şi a combaterii obscurantismului.

Vreau să precizez în acest punct că tot ceea ce urmează nu constituie, în niciun caz şi sub nicio formă, o minimalizare a contribuţiei istorice, cu amplă rezonanţă atât în conştiinţa poporului german cât şi a altor popoare, a luptei lui Bertolt Brecht împotriva ideologiei naziste şi a conflagraţiei criminale în care aceasta avea să împingă omenirea. Nimeni nu poate nega receptarea internaţională a unor poezii precum Cântec despre soldatul din trupele SA, Cântec despre zugravul Hitler sau a grupajului de pamflete publicate sub titlul Coruri despre Hitler, toate apărute până în 1933, anul în care Brecht a trebuit să se exileze pentru a scăpa de arestarea de către poliţia politică nazistă, cât şi a creaţiilor din timpul exilului, printre care deja amintita piesă Ascensiunea lui Arturo Ui poate fi oprită (1941) şi multe altele.

Există însă o componentă importantă a operei (poetice, dramatice, publicistice) a lui Brecht care nu poate fi interpretată decât în nota care o caracterizează în mod incontestabil. Este vorba de faptul că, încă de la jumătatea anilor 1920, scriitorul îşi însuşea în mod programatic ideologia marxist-leninistă, al cărei fervent adept, fără a deveni vreodată membru al unui partid comunist, avea să rămână toată viaţa. Această orientare marchează literatura scrisă de Brecht înainte de 1933, în timpul exilului dintre anii 1933-1949, cât şi în perioada în care a trăit în Republica Democrată Germană, respectiv din 1949 până la sfârşitul vieţii sale în 1956.

Voi menţiona doar câteva dintre creaţiile care ilustrează afirmaţia de mai sus. În perioada dinainte de 1933 apar poeziile Cântec despre duşmanul de clasă, Cântece de leagăn (din care citez: „Când te-am zămislit, îngropasem / Aproape orice speranţă de a primi muncă şi pâine / Şi numai de la Karl Marx şi de la Lenin puteam afla / Cum putem avea şi noi muncitorii un viitor.”), Laudă comunismului (poezie integrată în piesa dramatică Mama, realizată după romanul omonim al lui Maxim Gorki), Laudă partidului (văzut ca „avangardă a maselor”), Cântec de solidaritate (din care merită reţinut îndemnul: „Proletari din toate ţările, / Uniţi-vă şi veţi fi liberi.”). În etapa new-yorkeză a exilului realizează o masivă versificare a Manifestului Partidului Comunist, care avea să fie inclusă într-o lucrare după modelul lucreţian De rerum natura, intitulată Poem didactic despre natura oamenilor. Din aceeaşi perioadă datează, printre altele, poezia Zi de zi atacă Armatele Roşii, care nu este, de altfel, singurul loc în care Brecht se referă la imanenta victorie a forţelor armate invocate, pluralul hiperbolizant fiind folosit pentru a conferi mai multă vigoare exprimării convingerilor sale. Din activitatea desfăşurată ulterior în „statul muncitorilor şi ţăranilor”, se reţin, dincolo de întreaga activitate publicistică a lui Bertolt Brecht, poezii precum Citind o carte sovietică (în care este ilustrat efortul eroic al „poporului sovietelor“ de a supune Volga şi toţi cei 7000 de afluenţi ai acesteia pentru a construi lacul de acumulare de la Stalingrad) sau Adevărul uneşte (din care citez: „Prieteni, vă doresc să cunoaşteţi adevărul şi să-l spuneţi! / Nu precum obosiţii cezari fugind din faţa duşmanului: Mâine soseşte mălaiul! / Ci precum Lenin: Mâine seară / Suntem pierduţi dacă nu vom …“).

Închei seria de citate cu o referire la poemul de largă respiraţie propagandistică intitulat Educarea meiului, în care este evocat amplul proiect, coordonat nemijlocit de către Stalin, al oamenilor din Kazahstanul sovietic vizând modernizarea ştiinţifică a producţiei de mei, hrana cea de toate zilele a poporului kazah. Textul este publicat, apoi pus pe note de unul dintre compozitorii est-germani şi prezentat în 1954 într-un spectacol care reunea orchestră, cor mixt, canto şi recitativ. În ceea ce priveşte amploarea epică şi ardoarea ataşamentului la acţiunile demiurgice ale lui Stalin, lucrarea lui Brecht este comparabilă cu grupajul de poeme intitulat Strugurii şi vântul, publicat în 1952 de chilianul Pablo Neruda, o culme a literaturii realist-socialiste de inspiraţie jdanovistă, tradus şi în româneşte în anul următor de Maria Banuş!

Să vedem acum dacă angajarea marxist-leninistă şi chiar stalinistă a poetului german s-a repercutat negativ asupra prestigiului său postum. În anul 2006, proaspătul cancelar federal al Germaniei, doamna Angela Merkel, participa, împreună cu regizorul austriac Klaus Maria Brandauer, la o discuţie despre Bertolt Brecht organizată de cotidianul Die Welt cu ocazia celei de a 50-a aniversări a morţii scriitorului. Doamna Merkel îşi amintea că în vremea în care a crescut şi a fost educată în fosta RDG (unde trăise de la naşterea sa în 1954 până la reunificarea Germaniei în 1990) a apreciat opera lui Brecht, fiind încântată de „impresionantele sale poezii şi de o parte din piesele sale”. Admiraţia faţă de Brecht rezultă din fraza culminantă: „Chiar am iubit unele din poeziile sale lipsite de menajamente.” La observaţia moderatorului discuţiei conform căreia „Brecht s-a pus la dispoziţia boşilor din PSUG pentru a pavoaza dictatura acestora”, doamna Merkel a opinat că Brecht era un „liber cugetător”, care, de fapt, nici nu se încadra în schema culturii oficiale şi care, după părerea domniei sale, ar fi părăsit RDG dacă ar fi trăit mai mult. Interesant mod de a acorda cuiva notă de bună purtare pentru ceea ce ar fi putut face dacă nu ar fi făcut ceea ce de fapt a făcut! Iar Klaus Maria Brandauer aprecia că Brecht „a nutrit simpatii faţă de socialism, dar chiar nu-l putem reduce doar la atât”. (A se observa formularea muşamalizatoare, cu toate că Brecht însuşi înscrisese pe stindardul său fără ocolişuri şi indelebil devizele: „comunism”, „Marx”, „Lenin” şi „Stalin”!)

Pentru a face o ultimă trimitere la importanţa acordată creaţiei lui Bertolt Brecht în cultura oficială actuală din Republica Federală Germania cât şi în străinătate, mai menţionăm doar că în prezent există case memoriale dedicate acestuia în localităţile germane Augsburg (locul de naştere al scriitorului), Berlin, Buckow şi Oberhausen, precum şi în oraşul danez Svendborg, unde scriitorul a trăit şi a activat într-o anumită etapă a exilului. La Augsburg se organizează din anul 1995 un Festival Brecht, care din 2006 are o periodicitate anuală.

Cititorii care au urmărit analiza de faţă până în acest punct sunt invitaţi să mediteze la motivele pentru care contribuţia inestimabilă a lui Mihail Sadoveanu la îmbogăţirea literaturii române moderne este trecută sub tăcere de către unii reprezentanţi ai spaţiului cultural românesc de astăzi, care consideră că trebuie reţinută doar aderarea scriitorului la ideologia statului comunist instaurat pentru jumătate de secol, ca în toată Europa de Est, în baza unei înţelegeri şi partajări interaliate şi sub ameninţarea tancurilor sovietice prezente deja în ţară, în timp ce angajarea pro-stalinistă benevolă şi în afară de orice coerciţie a lui Bertolt Brecht este bagatelizată, de la nivelul politic cel mai înalt, pentru a i se asigura neîntinarea imaginii de modernizator al culturii germane, de spirit progresist şi campion al păcii, de valoare a culturii europene şi universale.

Ar mai fi de lămurit raţiunile pentru care sunt vehiculate în spaţiul public românesc asemenea „documentare”. Unul dintre răspunsuri ar fi acela că se doreşte ca românii să nu mai citească literatura lor naţională şi să uite că poporul lor a avut cândva propriile valori. Calea spre atingerea acestui obiectiv este cultivarea dispreţului faţă de scriitorii români, Mihail Sadoveanu fiind în acest sens una dintre ţintele predilecte. Având în vedere şi alte circumstanţe alarmante ale vremurilor pe care le trăim, este aproape la îndemână să gândim că într-o bună zi va fi prohibit să-i îndemnăm pe copiii şi nepoţii noştri să citească Hanul Ancuţei, Baltagul, Neamul Şoimăreştilor, Fraţii Jderi, Nicoară Potcoavă sau, Doamne fereşte, Viaţa lui Ştefan cel Mare, toate ticluite de farmazonul vânzător de neam Sadoveanu.



Abonare la articole via email

Introduceți adresa de email pentru a primi notificări prin email când vor fi publicate articole noi.

Alătură-te celor 25 de abonați

Lasă un comentariu

Drept de autor © 2009-2018 Revista Luceafărul. Toate drepturile rezervate.
Revista Luceafărul foloseşte cu mândrie platforma de publicare Wordpress.
Server virtual Romania

Statistici T5