Românul din străinătate

Românul din străinătate stă în banca lui cât poate,
nu vrea ură, dușmănie, vrea respect, vrea bucurie.
Seamănul, seamăn rămâne, la inimă el îl pune,
însă facerea de bine îi dă gânduri și suspine,
căci seamănul iute uită de mâna care-l ajută
și de vorba ce-l alină într-o lume prefăcută.

Români de prin țări străine au uitat, ce, cum sau cine
le-au dat casă, le-au dat masă și viața de azi frumoasă.
Își ignoră fratele, sora și acei prieteni
s-au întors cu spatele că s-au dat pe lângă șmecheri.
Au alt umăr la nevoie să se plângă cât se poate,
să se sprijine în voie când nu-i mai trebuie frate.
Adoptă un stil banal, nici gustul nu-l asortează
cu frumosul ideal care prea tare-l stresează.

Români din străinătate au sacrificat prea multe,
se spetesc pe cât se poate să învingă minți inculte,
vor cumva să facă bine că-și iubesc mult țara lor
dar nu au mereu cu cine, câte unii chiar nu vor.
Ei așteaptă să mai treacă, puțin timp, s-ar reîntoarce
însă țara lor nu-i cheamă, ba mai mult îi lasă-n pace.
Le-au rămas câteva vise, și, le-ar împleti ușor
timp în urmă își promiseră să se întoarcă repejor.
Au trecut ani mulți, nu glumă, curg lacrimi de atâta dor…
după țară, după mumă și după al lor popor.
Ei speră că nu-s urâți de-au plecat lăsând în urmă
nația lor cea strămoșească, să-și urmeze drumu-n lume.
Când păreri de rău încearcă, strâng inima fără milă,
nu mai au ce să mai facă, cum să șteargă a lor ,,vină”.
Măi române, drag române, ți-ai găsit stăpân prin lume
ești străin de acel nume și durerea n-ai cui spune.