IONEL BEJENARU (n.24 sept.1948, Botoșani – m.7 mai 2013, Iași)

Lame alese de plânsul lumii (carte în pregătire pentru publicare

Românul şi acoperirea

Pornind de la frumoasele noastre vorbe româneşti, să nu ştie stânga ce face dreapta, deducem uşor că românului îi prieşte acoperirea. El, românul, ştie de ce şi cum s-o facă. Aşa că, îi cad bine şi acoperirea matrapazlâcurilor, şi a afacerilor oneroase, şi a escapadelor nocturne şi diurne, şi a învârtelilor şi a atâtor alte chestii, pe care le doreşte bine camuflate, bine acoperite. Nu ascunde, treaba nu este simplă, o oarece emoţie, o oarece teamă, stă cuibărită în suflet. Este normal. Este uman. Dar, tot adevărat este, acoperirea se practică din vremurile antice. Găsim şi în cazul ei paşi buni, progrese în evoluţie, chiar tendinţe viguroase spre perfecţiune. Exemple pot fi aduse noian, pentru probarea tezei. Aşa cum îşi aduse individul român o maşină bengoasă din măreţul Apus, procurată pe căi ilicite, spre a o valorifica la un preţ bun pe amalgamata noastră piaţă internă sau, de ce nu, spre a-i înzestra propriul parc auto, din bătătura vilei. Şi ce dacă se miră lumea? Acoperirea este perfectă şi cu greu ar putea fi depistat, eventual tradus în justiţie.

Bugetar fiind, dar şi om de afaceri totodată, îi vine greu să suporte regimul muncii la stat, încât ştie a-şi aranja ploile cu şeful, cu un coleg de bine, încât să-şi poată vedea liniştit de ale sale, fireşte, reprezentând treburi mult mai arzătoare, mai presante.

Chinuitorul soţ român, trimis de insistenta sa nevastă la niscaiva cumpărături, foloseşte cu brio, eficient banii încredinţaţi, dovedind un bun spirit managerial, în aşa fel încât să-i rămână şi lui de un şpriţ, dacă nu chiar două.

Acoperirea se deprinde de mic şi are exprimare chiar în primele pozne ale copilului, în primele note proaste, în primele chiuluri, în primele înşelătorii. Ea face casă bună cu minciuna, reuşita dând practicantului surâsul de pe buze şi mutra triumfătoare. Ei, în atari situaţii, nici riduri nu face! Cum pofta vine mâncând şi făcând, drumul este mereu deschis şi demn de urmat. Până la bătrâneţe. De ce n-ar fi şi coţcăria frate cu românul?

Acoperirea, este clar, presupune talent, har, cunoştinţe şi inteligenţă, tocmai din acest motiv neputând fi apanajul tuturor. De multe ori, insul care o practică îşi atrage invidia celor din jur, o altă atitudine cu care românul este înzestrat. Ei, şi? Viaţa este plină de bulboane şi doar cei puternici le pot surmonta.

În timpurile noastre tulburi, hârtiile sunt, la rândul lor, de mare preţ în asigurarea unei bune ACOPERIRI. O înţeleaptă expresie, diriguitoare şi totodată, sună atât de limpede: visul se acoperă cu hârtii, mortul, cu pământ.

(„Jurnalul de Dimineaţă”, 20 noiembrie 2002)