Revista Luceafărul
  • Caută pe sit


Colecţia revistei

Anul 1

Anul 2

Anul 3

Anul 4

Anul 5

Anul 6

Fondat 2009 • ISSN 2065 - 4200 Anul 12 → 2020

Românul şi sabia

IONEL BEJENARU (n.24 sept.1948, Botoșani – m.7 mai 2013, Iași)

 

 

Lame alese de plânsul lumii (carte în pregătire pentru publicare


Românul şi sabia

 

Românul, în genere, urmează un clasic dicton: capul plecat sabia  nu-l taie. Veţi fi socotind că aşa ceva este corect. Este dreptul Dv. Căci, vorba cântecului: nu contează cât de lung am părul, ci contează ce şi cum gândesc. Şi, dacă am stat o întreagă istorie cu capul plecat, înseamnă că am cultiva condiţia supuşeniei. O supuşenie care a dat prilej de a fi călăriţi, când de turc, când de tătar, când de polon, când de maghiar, când de neamţ, când de rus şi de atâţia alţii. Aceşti aşa-zişi alţii veneau asupra noastră de-ntunecau pământul şi nu doar la Rovine, în câmpii. Peste tot. Veneau, când cu calul, când cu tancul. În vreme ce noi, în vremurile mai recente şi comuniste, am renunţat la valoroşii noştri cai, dar nu pentru a-i face pastramă şi ghiuden, atunci pentru a-i pune la bătaie în celebre cazinouri, prin reprezentantul nostru Nicu Ceauşescu, dibaci jucător la ruletă. Fascinanta viaţă a fiului de dictator, sperăm, îşi va găsi odată loc în filele manualelor – fie şi alternative – de Istorie a României.

Dar, pentru a aprofunda tema de faţă, cea cu sabia, trebuie spus că o sabie bună, viguroasă, înseamnă una de Toledo sau Solingen, pe care românul nostru, pacifist din fire, dar ostaş destoinic, o purta mai mult pe la paradele militare sau o expunea în panoplia de acasă, în ideea unei bune impresii pentru musafiri. Altminteri, sabia constituia un prilej de import, determinând, în anii interbelici, un comerţ exterior în creştere pentru ţărişoara noastră.

Sigur, cu sabia am afirmat în lume şcoala românească de sabreri. Şi, cum românul este iubitor şi practicant de sport, am afirmat-o frumos, competiţional. Este drept, multe din acele frumoase săbii au devenit în anii noştri interesante exponate muzeistice. Doar o anumită categorie socială –să zicem – mai pune astăzi mâna pe sabie. Pe o anumită sabie: Ninja. Şi nu o face pentru a lua cu asalt vreo cetate, ci pentru a săvârşi o reglare de conturi. Şi cât mai bine.

Departe de noi intenţia ca aceste rânduri să trezească în cititori virtuţi militare şi eroice. O istorie care abundă în fapte de vitejie ale înaintaşilor, chiar dacă ne lipseşte sabia lui Ştefan cel Mare, aflată pe alte meleaguri, spre a ilustra vajnicele lupte cu sultanul.

Cuminte, supus şi stând la coadă la aderare, românul îşi vede de ale lui, la poale de Carpaţi, trăind o frumoasă şi mioritică existenţă, într-o cuminţenie şi supuşenie desăvârşită, mai privind din când în când lama lustruită a sabiei, aşezată ordonat în vreun rastel sau în vreo vitrină de muzeu.                                   („Jurnalul de Dimineaţă”, 1 noiembrie 2002, p.4)

 



Abonare la articole via email

Introduceți adresa de email pentru a primi notificări prin email când vor fi publicate articole noi.

Alătură-te celorlalți 2.622 de abonați

1 comentariu la acestă însemnare

  1. Ce frumos sti dcrid, dle. Bejinaru!Adică afectuos, din adâncul inimii dv. de român.(Dacă am fi fost mereu mânuitori de săbii de Toledo și Damasc, poate am fi pierit în răscrucile istorie, dușmanii fiind prea mulți și prea puternici. Am fost eroi când n-am mai avut ce face. Dumnezeu poate așa a vrut să fim și iată că ne-a răsplătit cu o țară mare îndestul și frumoasă.)

Drept de autor © 2009-2020 Revista Luceafărul. Toate drepturile rezervate.
Revista Luceafărul foloseşte cu mândrie platforma de publicare Wordpress.
Server virtual Romania

Statistici T5