SCÂNTECUL
CĂ O COORDONATĂ CE CARATERIZEAZĂ ORIZONTALITATEA
Cronică scrisă de Georgică MANOLE

Ioan Buliga revine în vastul câmp al literaturii, unde divinitatea a avut grijă să păstreze un loc pentru fiecare, cu un nou volum intitulat „Scântece”. Noul cuvânt, scântec, ce dă titlul cărţii, l-am întâlnit şi la Lorena Stuparu grefat pe o filozofie a chiriaşului grăbit. Putând fi luat ca o combinaţie pe linia SCÂNCET – CÂNTEC – DESCÂNTEC – SCÂNTEC, aşa cum poate fi considerat şi o greşeală fericită de dactilografiere a cuvântului SCÂNCET, „scântec”-ul , care încă n-a fost definit, e o perlă ce se va impune cu siguranţă. Invenţie (intenţionată sau nu) a Lorenei Stuparu şi preluată (intenţionat sau nu) de Ioan Buliga, noul termen trebuie definit doar în context poetic şi în funcţie de personalitatea poetului.

Emil Cioran avea un algoritm: 1. „Starea poetică, prin excelenţă, este nefericirea”; 2. „Meditaţia poetică a nefericirii este filozofia”. De la acest algoritm porneşte Ioan Buliga punând gândul sub forma materială a unei romanţe sentimentale pe care o numeşte scântec, suprapunând-o perfect pe ceea ce ar fi un „ scâncet ca un cântec”: „Iubita mea nu sunt poet / Şi nici nu ştiu dacă mai sunt, / Sunt umbră poate pe pământ / Un neconform, un desuet. // De vină nu-s că sunt aici / Doar mama m-a adus în pântec, / Iar scâncetul i-a fost un cântec / Pentru dorinţa de-a trăi. / (…)” – „De vei voi”

Citind compoziţiile acestui volum şi constatând că domină poemul de dragoste, mi-a venit în minte teoria despre poezie a lui Florin Lăiu, care scria printre altele: „Când spui iubitei „Te iubesc!”, este o exprimare dulce, dar prozaică. Adu-i însă o floare rară, bâlbâind nu ştiu ce pretext, şi eşti mai aproape de poezie. Poezia începe tocmai cu acest gen de bâlbâială care trădează o simţire mai fină şi mai atentă decât rostirea unor expresii bătătorite. Poezia fuge de limbajul cotidian sau oficial precum şi de limbajul diluat al poveştilor. Ea vine dintr-o sensibilitate aparte şi dintr-o reeducare a gustului pentru cuvânt şi necuvânt.”

Însă, total deliberat, Ioan Buliga nu este adeptul formulelor obscure în poezie, iar sibilinicul îi este străin pentru că scopul poetului nostru este să-ţi facă un rezumat al vieţii, inventariind doar valorile sale orizontale, în timp ce perspectiva metafizică, specifică verticalului, este lăsată, în cel mai fericit caz, pentru mai târziu. Punct singuratic în vastul plan dat de orizontal şi vertical ca axe ce mişcă rugăciunea (cum considera Vasile Voiculescu), Ioan Buliga îşi pune în valoare simţirea, în calitatea ei de coordonată principala a axei alese. Noi am prefera sfatul lui Flaubert, acela de a privi mai mult cerul, ceea ce ar face să sfârşească prin a avea aripi. Cu alte cuvinte, noi am prefera verticalul Altfel, descoperim clipele trecute sau prezente de iubire („Cad frunzele şi toamna cade / Pe un atât de trist amor, / Iar primăvara care vine / Departe fi-voi şi-am să mor. // O, ce sublim când eşti cu mine / Şi ploaia bate-n ramuri şi fereşti, / Trezindu-mă rămas-am fără tine, / De ce-ai plecat şi oare unde eşti?” – „De ce-ai plecat”.), copilăria , realitatea socială („La colţ de târg cu mâna tremurândă, / Copila-nfrigurată şi flămândă, / Ţi-ntinde-un bucheţel de ghiocei / Ce-n cumpănă te pune ca să-l iei / Privind cu un surâs, surâsul ei. // E încă luna februar în calendar / Şi-n târg nu-i frig, dar e februar, / Iar norii stau aproape de pământ / Adie uşurel de către nord un vânt / Mişcând petale albe, rând pe rând. / Cu ochii ageri şi surâs pe buze, / Nefericit-ar vrea să te amuze / Cu ce e ea, şi-ncearcă să te-ajute / Să-i cumperi bucheţelul de flori rupte, / Pe-un sfert de leu, monedă românească. / (…)” – „Ghioceii”. ), toate puse nu de puţine ori sub semnul dionisiacului („Aş vrea să mă lăsaţi prieteni / Să fiu acel ce nu voiesc, / În seara asta când alături / La voi, cu voi să chefuiesc. // Din cupă să îmi sorb amarul / Odată cu durerea mea, / Iar din pahar să-mi sorb coniacul, / Din cană gura de cafea. // Din inimă îmi curgă lacrimi, / Din ochi o patimă de foc, / Să pun pe toate la un loc / Suflet, durere, ură, patimi…” – „Chefliul”).

În concluzie, „Scântece” este o carte care va produce încântare în rândul adepţilor orizontalităţii şi care, trebuie ţinut cont, nu sunt puţini.

Georgică MANOLE