Revista Luceafărul
  • Caută pe sit


Colecţia revistei

Anul 1

Anul 2

Anul 3

Anul 4

Anul 5

Anul 6

Fondat 2009 • ISSN 2065 - 4200 Anul 12 → 2020

Salt în viitorime. Debut la Luceafărul: Beatrice – Georgiana ALUPOAEI, Timp metamorfozat

Revista Luceafărul: Anul XII, Nr. 5 (135), Mai 2020
Editor: Agata, Botoșani, str. 1 Decembrie nr. 25
ISSN: 2065 – 4200 (ediţia online)
ISSN: 2067 – 2144 (formatul tipărit)
Director: Ion ISTRATE


TIMP METAMORFOZAT

Primit pentru publicare: 09 Mai 2020
Autor: Beatrice – Georgiana ALUPOAEI
Publicat: 09 Mai 2020
© Beatrice – Georgiana Alupoaei, ©Revista Luceafărul
Editor: Ion ISTRATE


 

TIMP METAMORFOZAT
(15 octombrie 2019, în tren)

Dragă jurnalule,

Dimineața. Ora 10. Scriu. Corectez. Șterg. Privesc pe geam… Mă gândesc. Rescriu. Șterg. Privesc pe geam și la oamenii din tren… Ce forfotă! Nu mă puteam concentra! Trenul alerga pe pășuni, iar imaginile erau fugare și neclare. Reușeam cu greu să descifrez copacii și parcă reușeam să văd niște animale. Poate cai. Sau poate vaci. Nu știu. Ce trebuie să îți spun, jurnalule, e că lucram la noua mea carte. O scriam pe calculator, dar mereu îmi ridicam ușor genele să inspectez locul din tren. Scriam o carte despre niște ființe supraomenești. Aș putea spune chiar despre niște supereroi. Sunt o scriitoare neînțeleasă, ce pot să spun…, dar acesta e singurul meu mod de a mă exprima, de a îmi imagina o lume cu totul diferită, un viitor pe care îl creez eu cum vreau și cum simt.

Eram într-un tren vechi, dar care alerga necontenit pe șinele ferate. Parcă era din ce în ce mai rapid. În cupeul în care mă aflam stăteam lângă o doamnă înaltă, cu ochii migdalați și cu o tunsoare neobișnuită. Avea părul până la umeri, drept și negru ca abanosul. În mâini ținea o pisică. Stătea dreaptă și maiestoasă (ca o adevărată regină, aș putea spune) și era concentrată pe mângâiatul pisicii sale negre. În fața mea era un domn, mic de statură și avea un tic nervos. Își mișca piciorul drept încontinuu. Avea niște mănuși din piele destul de neobișnuite, la fel ca papucii săi. Ambele erau colorate în nuanțe de roz și verde aprins.

Am încercat să îmi concentrez atenția asupra cărții pe care trebuia să o termin cât mai repede. Mai aveam de scris finalul, dar nu aveam deloc inspirație, când mi-am ridicat ochii și am fost orbită. Niște lumini răsărite din necunoscut au înlocuit fundalul liniștit din tren. Mă simțeam amețită așa că am închis ochii. Știam că nu mă mai aflam în tren. Goana trenului resimțită când mă aflam în acesta a încetinit din ce în ce mai mult până când s-a oprit. Nu auzeam nimic, dar îmi simțeam corpul rece, iar mâinile îmi erau înghețate. Simțeam ceva la gât, dar nu i-am dat importanță acestei simțiri. Brusc, o zarvă s-a stârnit. Parcă era o încăierare. Sau mai rău un război. Dacă până atunci mi-era frică să deschid ochii, curiozitatea i-a îndemnat să se deschidă singuri și am rămas uimită. Eram pe asfalt și eram în toiul războiului. Lupta se ținea între zei și supereroi. Totul se întâmpla în 2078. Era al Treilea Război Mondial. Atunci mi-am dat seama. M-am făcut albă ca varul. Eram în cartea mea. Eu eram personajul principal, iar războiul era pe sfârșite. Nu, mi-am spus. Dacă eram chiar în cartea mea, iar războiul era pe sfârșite așa cum mi se părea, atunci ar fi trebuit să îmi imaginez un alt final pentru personajul principal fiindcă în varianta mea el urma să moară la sfârșit. De ce trebuie să fiu eu mereu atât de tragică? Zeus era în retragere, iar Atena făcea diferite strategii. Spera în continuare la o schimbare de situație. Totuși suntem în anul 2078. Supereroii sunt mai puternici decât zeii.

“Artemis, ridică-te! Trebuie să ne ajuți! Nu vom reuși fără tine!” știam că era vocea lui Stormis cea care mă încuraja. L-am privit și i-am văzut mănușile din piele și papucii roz cu verde aprins. Parcă îl mai văzusem undeva, dar unde.? Era agitat, dar încă avea speranța.

M-am ridicat cu greu de la pământ. Trebuia să îi ajut. Nu-i puteam lăsa pe zei să învingă. Brațele îmi erau însângerate, iar costumul meu de luptă era tot zgâriat. Încă simțeam o greutate la gât, dar nu i-am dat atenție. Am înaintat. Deși eram accidentată, încă mă simțeam puternică. Eram în corpul personajului. Eu nu făceam nimic. Nu gândeam eu. Nu acționam eu. Eram  controlată. Controlată de vechea eu. De cea care scria povestea. M-am aruncat în fața prietenilor mei (am uitat să-ți spun că Artemis e cea mai curajoasă ființă văzută vreodată și poate chiar cea mai devotată). Am creat un scut protector care să îi apere pe amicii mei, dar care nu avea efect și asupra mea. L-am privit cu milă și iubire pe Stormis. El mă privea speriat, dar și-a dat seama ce încercam să fac. S-a aruncat în scut. Dădea cu mâinile și picioarele în el, dar scutul era indestructibil. Doar cel ce la creat îl putea distruge, așa că i-am șoptit “Iartă-mă!” și m-am aruncat cu toată forța în zei, creând o bombă uriașă care a explodat, distrugându-i mai întâi pe ei. Mie mi-a dat timp să fug, dar efectul ei nu m-ar fi iertat dacă nu mi-aș fi atins gâtul. Aveam o amuletă. Era roșie, un roșu aprins, iar atunci când m-am aruncat la pământ, am atins-o fără să îmi dau seama. Era o mișcare făcută de mine, nu de Artemis. Am închis ochii din nou. Am fost din nou orbită de o lumină. De data aceasta era un galben deschis, cu nuanțe roșiatice și portocalii. Parcă priveam învoalarea unui asfințit. Dar a unui apus orbitor.

Când am deschis ochii eram într-o încăpere spațioasă, lângă o femeie maiestoasă cu părul negru ca abanosul și cu ochii migdalați. Nasul îi era mare, dar era de o adevărată frumusețe. Avea mișcările grațioase și era înconjurată de multe slujnice. Se plimba nervoasă prin cameră, mângâind o pisică negricioasă. De ce mi se pare atât de cunoscută? Unde am mai văzut-o? Atunci mi-am dat seama că eram lângă marea Cleopatra. Amuleta m-a adus în trecut. Într-un trecut uitat. Eram în anul 48 Î.H. fiindcă Cleopatra se pregătea de un război civil. “Ptolemi, voi avea nevoie de înțelepciunea ta în acest război!”. Am rămas uimită fiindcă marea faraoană mi se adresa mie. Credeam ca voi cădea din picioare, dar am reușit să stau dreaptă și să nu schițez niciun gest. Cleopatra le-a trimis afară pe celelalte slujnice cu un glas poruncitor, iar apoi s-a întors din nou spre mine, vorbindu-mi cu o voce mieroasă. “Ptolemi, știi că nu stă în atitudinea mea să spun asemenea lucruri, dar uite că ți-o spun ție: ești cu adevărat înțeleaptă și îți mulțumesc pentru sfaturile tale și pentru că mi-ai fost credincioasă! Ajută-mă și în acces război, dragă slujitoare și te voi face cunoscută în tot Egiptul. Trebuie să îmi distrug frații pentru nesupunere.” Auzind cât de mieroasă îi era vocea, am îndrăznit să îi spun “Regina mea, nu ar trebui să creați un război pentru nesupunere. Sunt frații dumneavoastră. Cugetați mai bine înainte să acționați!”. Atunci faraoana s-a întors furioasă la mine, strângându-mi cu putere mâna și urlând: “Îndrăznești să nu te supui? Atunci vei muri pentru nesubordonare!”. M-am speriat. De ce trebuie mereu să ajung în situații criză? Eu care mereu m-am ascuns în spatele cărților mele, eu fata timidă care nu are curajul să se împotrivească nimănui decât prin scris. Atunci mi-am dus automat mâna la amuletă. Nu știam unde mă va duce de data aceasta. Dacă m-ar fi transportat în momentul bing bangului sau la sfârșitul lumii. Nu prea aveam încredere în ea. Acum avea altă culoare. Era albastră. Mi-am făcut curaj. Am închis din nou ochii și am atins-o. De data aceasta n-am fost orbită de nicio lumină. Am auzit forfotă și simțeam că eram în mișcare.

Am deschis ochii. Eram în tren, dar cupeul meu era gol. Parcă mai erau două persoane cu mine. Nu îmi mai amintesc bine. Poate mi-am imaginat. Dar ce s-a întâmplat? A fost totul real? În orice caz trebuie să schimb sfârșitul poveștii mele. E prea tragic. L-am trăit deja așa că nu mi-ar plăcea să mai treacă și altcineva printr-o asemenea spaimă ca mine. Iar privirea lui Stormis mi-a rămas întipărită în minte. Ce speriat era! Nu, nu pot să îi fac asta. Voi face un final fericit pentru cartea mea. Mi-am dus încet mâna la gât, dar nu aveam nimic. Nicio amuletă, nimic. Să-mi fi imaginat eu totul? Femeia cu ochii migdalați și cu parul negru până la umeri a intrat din nou în cupeu. Eram confuză. Încă sunt. Nu înțeleg nimic. De ce timpurile acestea sunt atât de dificil de înțeles? Prezent – Viitor – Trecut – Prezent. Timpul e într-o adevărată metamorfoză continuă!

 

Salt în viitorime

Beatrice – Georgiana ALUPOAEI

Încă în băncile școlii, botoșăneancă Beatrice – Georgiana ALUPOAEI, premiată cu locul I la Olimpiada județeană de limba și literatura română (Botoșani – 2019), evadează din condiția adolescenței spre o misiune a generației pentru mâine, îndemnată, poate, de mesajul clasicilor din literatura universală. Ce pot spune despre mine (ne zice Beatrice): simplu ,,Ai curaj! Șterge-ți ochii! Adesea, căderea e un mijloc de a te ridica mai sus.” (William Shakespeare)

Până acum Beatrice și-a șters ochii care au lăcrimat numai de bucurie din împlinirea muncii de creație:
Premiul II la Concursul Național Interdisciplinar Cultură și spiritualitate românească, Botoșani – martie 2019;
Premiul I la Concursul național de creație literară Ars Nova, Brăila – noiembrie 2019, proză;
Premiul I Concursul de interpretare critica Garabet Ibrăileanu, Iași – aprilie 2019.

 

Redacția, 9 Mai 2020

 



Abonare la articole via email

Introduceți adresa de email pentru a primi notificări prin email când vor fi publicate articole noi.

Alătură-te celorlalți 2.616 abonați

comment closed

Drept de autor © 2009-2020 Revista Luceafărul. Toate drepturile rezervate.
Revista Luceafărul foloseşte cu mândrie platforma de publicare Wordpress.
Server virtual Romania

Statistici T5