Revista Luceafărul
  • Caută pe sit


Colecţia revistei

Anul 1

Anul 2

Anul 3

Anul 4

Anul 5

Anul 6

Fondat 2009 • ISSN 2065 - 4200 Anul 10 → 2018
Revista Luceafărul
Revista „LUCEAFĂRUL” este o publicaţie de cultură, educaţie şi atitudini destinată sufletului neamului românesc. Considerăm că omagierea marelui român Mihai Eminescu, fondator al spaţiului cultural românesc modern, este o provocare şi o datorie de onoare a fiecăruia dintre noi, căreia îi putem da curs în nenumărate feluri. Cu credinţă în misiunea noastră, încercăm să contribuim prin această revistă la crearea unor repere culturale autentice şi stabile.

Salut Basarabia!

Primit pentru publicare de la autor, Constantin Adam, 20 martie 2014.
Editor: Ion Istrate, 20 martie 2014.

Salut  Basarabia!

 „Trecută prin foc şi prin sabie,
Furată, trădată mereu,
Eşti floare de dor, Basarabie,
Eşti lacrima neamului meu!” (D. Matcovschi)
 
  „La Ştefan cel Mare s-adună poporul
Şi strigă mulţimea:”Noi vrem libertate!
E timpul prielnic, e vremea, măi frate
Să scoatem din casă minciuna şi răul.”  (Şt. Sofronovici)

 

Religia, limba şi obiceiurile străbune, sunt componentele cele mai intime şi trainice ale individului, care unindu-se într-un tot formează popoarele, dându-le o fizionomie şi un caracter particular. Creştinismul la români a fost sădit în primele veacuri ale erei creştine de către Apostolul Andrei care a predicat în Scythia Minor –Dobrogea de astăzi. Cu siguranţă, sămânţa creştinismului aruncată de Sfântul Andrei în pământul dintre Danubius şi Pontus Euxinus, a încolţit şi în Dacia, în spaţiul căreia se plămădea poporul român… poporul român căruia i-a fost hărăzit ca spaţiu vital ţinutul de la Tyras până la Tisia şi de la Carpatus Silvestris până la Danubius, având în centru puternica cetate alcătuită din Carpatus Montis cu falnicele lui păduri de brazi şi tăiaţi din loc în loc de repezi şi limpezi cursuri de ape. Statornicirea acestui popor într-un sol fertil râvnit din toate părţile, face ca în zorii Evului Mediu românii să se găsească în situaţia ingrată de „fraţi despărţiţi”. Cele trei provincii care reuşesc să se constituie în state, sunt vreme de sute de ani sub dominaţii diferite, fiecare dintre ele aparţinând tot altor împărăţii, altor civilizaţii, altor culturi… În arealul lor geopolitic întâlnindu-se şi intersectându-se aceste influenţe dominante, care contrar aşteptărilor în loc să-i despartă mai mult i-a unit, i-a făcut să înţeleagă că numai păstrând tradiţiile, limba şi obiceiurile pot supravieţui şi învinge forţele oculte care-i negociau la cheremul marilor puteri. Ungurii nu voiau să scape din mâini Transilvania, turcii doreau suzeranitate asupra Valahiei, iar ruşii credeau că au drept să stăpânească peste Moldova, sau măcar peste o parte din ea, jumătatea estică. Indiferent sub ce coroană s-au aflat, românii nu s-au simţit decât români, au vorbit aceeaşi limbă, şi au nutrit o singură mare dorinţă: unirea într-un singur stat!

Vreme de o sută de ani, tot veacul al XVIII-lea, „bunul” nostru vecin de la răsărit, a încercat în fel şi chip să încovoaie îndârjirea moldovenilor, ademenindu-i cu tot felul de promisiuni mieroase profitând de faptul că erau ortodocşi ca şi ei, dar n-au reuşit. Ultimile încercări de a se încheia pacea între ruşi şi turci au eşuat întrucât Rusia voia să ia nici mai mult nici mai puţin decât întreaga Moldovă şi Muntenie până la Dunăre…
Până la urmă, la 16 mai 1812, prin Pacea de la Bucureşti, turcii s-au lăsat înduplecaţi şi păcăliţi cedând o parte din pământurile moştenite de la strămoşii noştri, fără a ţine cont că nu aveau acest drept, astfel că prin articolul IV al Tratatului se  „…hotărăşte că Prutul de la intrarea lui în Moldova şi până la întâlnirea sa cu Dunărea, precum şi ţărmul stâng al acestui din urmă fluviu până la Chilia şi vărsarea sa în Marea Neagră vor face hotarul celor două împărăţii…”
La 5 august acelaşi an, în Discursul ţarului în Dumă acesta spune: „Această pace ce ne-a fost dăruită de Dumnezeu, a adus mari foloase Imperiului Rus, pentru că în teritoriul său au intrat pământuri dens populate şi îmbelşugate…” Dacă până la această dată populaţia românească majoritară din Basarabia avea oarecare speranţă că ruşii vor pleca, că ocupaţia este vremelnică, odată cu răspândirea veştii că vor rămâne sub ruşi, se iscă o mişcare de adevărat exod, sate întregi părăsind Basarabia, ca să ajungă din nou sub „păgânii” turci. Ocupanţii au răspândit atunci zvonul că dincolo bântuie ciuma stabilind carantină pe malul acestui râu şi întrerupând migrarea peste el. În acest fel românilor moldoveni dintre Prut şi Nistru, numiţi de ruşi „basarabeni” prin generalizarea glotonimului care se potrivea doar pentru sudul provinciei, Bugeacul, alcătuit din judeţele Cahul, Chilia şi Ismail, ce făcuse cândva parte din Statul românesc al Basarabilor, nu le rămăsese decât să-şi blesteme soarta, şi să-şi afurisească noii stăpâni, sperând mereu la revenirea la Patria Mamă… Şi aşa mai bine de o sută de ani, de o parte şi de alta a Prutului s-a jelit înstrăinarea acestui scump pământ, unde s-a petrecut mare parte din istoria Moldovei şi unde cetăţile de pe Nistru încă ne vorbeau de voievozii noştri…

O nădejde nesperată umplu inimile basarabenilor când la 14 august 1916, armata română intră, în sfârşit, în Marele Război care cuprinsese în confruntări marile împărăţii ale lumii. A fost conjunctura internaţională prielnică pentru Parlamentul României întrunit la Iaşi, să introducă în dezbaterea plenului şi soarta românilor din afara graniţelor. Românii Basarabiei constituiţi în Republica Democratică Moldovenească, în frunte cu Inculeţ, Ciuhureanu, Halippa, Stere ş.a, având ca Parlament un Sfat al Ţării, au reacţionat favorabil momentului şi au proclamat la 27 martie 1918, Unirea Basarabiei cu România. Declaraţia de Unire afirma că: „Republica Democratică Moldovenească  (Basarabia) în hotarele ei dintre Prut, Nistru, Marea Neagră şi vechile graniţe cu Austria, ruptă de Rusia acum o sută şi mai bine de ani din trupul vechii Moldove, în puterea dreptului istoric şi al dreptului de neam, pe baza principiului că noroadele să-şi hotărască singure soarta lor, de azi înainte şi pentru totdeauna se uneşte cu mama sa România.” România, Patria Noastră, buna noastră Ţară, dintotdeauna casă primitoare şi loc binecuvântat pentru cei asupriţi în ţările lor. Ospitalitatea românească era recunoscută şi apreciată de toţi străinii care ne-au trecut hotarele. Un vechi cântec polonez spune: ”Dacă vrei să trăieşti bine, treci în România!”… Primul Război Mondial din care s-a născut România Mare, România întregită după drepturile ei etnice, nu a fost ca războaiele din trecut, doar o neînţelegere minoră între două popoare pentru ambiţii trecătoare, a fost conflictul dintre două principii de organizare a lumii pe ideea libertăţii naţionalităţilor şi a dreptăţii. Pe această bază s-a aşezat omenirea nouă, după ce lupta popoarelor a făcut să se sfarme în bucăţi marile împărăţii, clădite pe asuprire, dregându-se mari nedreptăţi. Pentru românii basarabeni actul repa-rator n-a ţinut decât 22 de ani…

Aproape un mileniu, hoardele barbare s-au năpustit din stepă asupra ţării noastre, pârjolind şi nimicind totul în cale… Noi însă am rămas aici, fermi, neclintiţi apărându-ne pământul, „sărăcia, nevoile şi neamul…”, refăcând totul şi luând-o de la capăt cu şi mai mare îndârjire. Nimic nu ne abătea din drumul croit de strămoşi, până la înălţarea ameninţătoare a pustiirii morale, flagelul comunist şi fără Dumnezeu al sovietelor ruseşti, care ne sufoca ca un blestem tot de acolo. Un sfert de secol şi-au pregătit cumplita năvălire asupra Europei spre a semăna prăpăd şi dezastru, ca hoardele asiatice de odinioară. Ultimatum-ul din iunie 1940 a sfâşiat hotarul nostru de la Nistru şi Ceremuş… „Deşteaptă-te, române, din somnul cel de moarte!”, dramatica chemarea lui Andrei Mureşanu, era zadarnică. Marile puteri hotărâseră deja fără să ţină cont de dorinţele noastre… Deveniserăm o voce ştearsă, neauzită, fără susţinere, fără importanţă în malaxorul gemetelor ignorate… Cozile de topor se căţăraseră şi se fixaseră bine în fotolii, linguşindu-şi cu servilism protectorii, lovind fără cruţare în curajoşii răzvrătiţi. Fraţi nu mai erau urmaşii vitejilor daci, românii, ci veneticii troglodiţilor mujici de oriunde. Frumoasei, bogatei Românii, i se răpea o parte din cele mai încărcate de glorioasă istorie ţinuturi. Moldova istorică in integrum-ul ei nu mai exista! Alexandru cel Bun, Ştefan cel Mare, Petru Rareş, Mihai Viteazul, se scrificaseră pentru un ideal ce acum părea fără viitor… Ciuma roşie ne contaminase… Lupta împotriva acestei pacoste era tardivă, dar nu fără speranţă… Planul de atac  trebuia minuţios studiat şi refăcut, în aşteptarea clipei prielnice pentru asalt… Se pare că după mai bine de cincizeci de ani, momentul mult aşteptat, nu e departe…

Moldoveni-basarabeni, suntem deci fraţi! Neamul nostru, poporul român, este unul şi acelaşi de o parte şi de alta a Prutului. Vorbim aceeaşi limbă, limba română, „limba vechilor Cazanii”… Am evoluat uneori separat, dar am supt din acelaşi izvor, păstrând în fiinţa noastră interioară arhetipul specific daco-roman. Noi suntem dintotdeauna stăpâni ai acestor plaiuri. N-am supus alte popoare şi nici n-am dorit alte teritorii. Am ţinut piept năvălitorilor şi am rămas aici! Aici ni-s îngropaţi moşii şi strămoşii, aici ne sunt părinţii, prietenii, aici ne ducem traiul şi tot aici vrem să rămână şi urmaşii noştri… Faptul că unii vin de două veacuri puhoi peste voi nu le dă nici un drept să râvnească la pământul sfinţit de sângele buneilor noştri. Mă înclin în faţa voastră, care cu preţul a mii şi mii de vieţi nu v-aţi lăsat îngenuncheaţi în faţa tăvălugului imperialist, păstrând vie originea voastră latină şi apartenenţa la poporul român. Sângele vostru chiar dacă a udat pământuri străine, a renăscut mai viguros în plaiul basarabean acum… dar încă nu sunteţi victorioşi… Concentraţi-vă pentru efortul final!

Basarabeni, dragii noştri fraţi: avem aceeaşi origine, aceeaşi limbă, aceeaşi biserică, acelaşi trecut, aceiaşi eroi, aceiaşi învăţaţi… acelaşi Decebal, acelaşi Ştefan, acelaşi Dosoftei, acelaşi Eminescu, acelaşi pământ… Numai împreună vom fi tari şi vom reuşi să rezistăm privirilor hrăpăreţe şi nesătule ale duşmanilor care privesc cu ochii lor înveninaţi spre noi. Nu vă lăsaţi păcăliţi! Suntem în stare să fim noi, inconfundabili, pretutindeni aceiaşi şi mereu în frunte… În perioada interbelică, din seva vajnicului nostru popor, s-au ridicat câteva din piscurile culturii mondiale care au dominat secolul al XX-lea: Eugene Ionesco, Mircea Eliade, Emil Cioran, Sergiu Celibidache, Constantin Brâncuşi, George Enescu, George Emil Palade, Henri Coandă, etc… Asta justifică şi întăreşte avântul nostru spre a renaşte. Avem vigoarea şi inteligenţa necesare. Nu trebuie să fii mare numeric, ci cu mari disponibilităţi! Să fim mândri că suntem români, că „suntem urmaşii celui mai nobil popor al Antichităţii” –cum bine susţinea un învăţat. Într-un discurs ţinut la Iaşi în 1 noiembrie 1915, Barbu Ştefănescu Delavrancea spunea: „Carpaţii nu ne-au despărţit şi nu ne despart, ci ne întregesc. În ei s-au adăpostit cei de dincolo şi cei de dincoace. În ei s-au strâns cei de-o limbă şi de-o lege… Carpaţii sunt osul de rezistenţă al nostru, şira spinării care nu s-a încovoiat niciodată, decât cu cel din urmă om dintre noi. România este patria noastră şi a tuturor românilor de pretutindeni”. Sute de ani am fost sub stăpânire turcească, dar niciodată nu s-a pus problema dispariţiei limbii şi naţionalităţii noastre ca sub ocupaţia slavă. „Mereu şi de toţi, hărţuiţi, prigoniţi, / Cu sârmă ghimpată de fraţi despărţiţi / Asta ne fu viaţa şi traiul / După, izbirea perfidă cu maiul!”(C. Bobeică). Noi suntem băştinaşii, noi suntem stăpânii din vremuri imemoriale… Noi suntem la noi acasă… ”Cine-au îndrăgit străinii, / Mânca-i-ar inima câinii, / Mânca-i-ar casa pustia, / Şi neamul nemernicia!”(M. Eminescu).

Fraţilor! Să luăm hotărârea de a renunţa la pomenile promise de stăpânii de odinioară, să deschidem mari ochii, să ne asumăm cu responsabilitate datoriile faţă de strămoşi, să privim cu curaj spre generaţiile ce ne urmează, să ne întrebăm ce vrem să le lăsăm şi să ne încordăm pentru marele efort al viitorului… El trebuie să continue acum cu şi mai mare încredere. Nimeni nu ne va da ceva degeaba din agoniseala lor… Să fim conştienţi că cheia succesului e în noi şi numai în noi. Doar aşa nedreptăţile istoriei vor fi reparate şi Ţara Noastră va fi iarăşi cum a fost.

„Salut Basarabia!” – nu sunt numai cuvintele unei formule de adresabilitate, o sintagmă oarecare, ci şi un îndemn spre a continua cu şi mai mare încredere mişcarea etno-socio-politică pe care aţi început-o şi de a învinge în lupta cu reminiscenţele unei ideologii învechite, depăşite şi nedrepte. Să nu uităm că acum aproape un veac (27 martie 1918) înaintaşii noştri au reuşit să împlinească acest mare vis, întoarcerea la sânul Patriei-Mame. Într-o zi veţi reuşi (vom reuşi) din nou, dar nu fără efort, şi atunci vom fi iarăşi ce am fost şi chiar mai mult! Aşa să ne ajute Dumnezeu!



Abonare la articole via email

Introduceți adresa de email pentru a primi notificări prin email când vor fi publicate articole noi.

Alătură-te celor 25 de abonați

1 comentariu la acestă însemnare

  1. D.M. Gaftoneanu spune:

    Frumos articol!

Lasă un comentariu

Drept de autor © 2009-2018 Revista Luceafărul. Toate drepturile rezervate.
Revista Luceafărul foloseşte cu mândrie platforma de publicare Wordpress.
Server virtual Romania

Statistici T5