Poem de Marin IFRIM

Sârmă ghimpată, cine te-o fi inventat ? Metal deviat

Mă uit la fețele lor invizibile. Eu îi văd. Știu cum merg, știu fiecare secundă
Din viața lor uniformă. Sunt peste tot, pe toată planeta, ca niște microbi care
Se cred un fel de pești sanitari de acvariu. Au fălci de crocodili, tălpi de
Elefanți, aripi de dinozauri. Uneori se transformă în purici politici. Își acoperă
Corpul cu sânge patriotic. Au ce au cu toată planeta. Nu e bine să te pui(ești)
Cu ei. Să fie clar, nu mă refer la vreo anumită nație. Toate neamurile terestre
Sunt pline de astfel de bacterii, care au scurtat infinitul și l-au adus la dimensiunile
Lor clonate. Nu e deloc bine pe pământ și nici în pământ. Nici în ape și nici
În aer. Nu înțeleg ce se întâmplă cu ”rasa umană”, nu-mi vine să cred că ne
Întoarcem dincolo de Facerea Lumii. Ne-o chema Cerul înapoi? Eu văd doar
Praf, cenușă, zăpadă, sare dulce și zahăr sărat. O lume pe ducă. Nu mai există
Decât bine în rău și invers. Lumea celor mulți a fost confiscată. A devenit un
Fel de plantație de bumbac de zăpadă artificială. Se minte, se manipulează, se
Omoară omul precum țânțarul, de dragul liniștii deranjate. Nu mai există încotro.
Trăim din frică. Se cultivă frica. Mâncăm frică. Votăm frică. Vine un fel de potop
De foc. E prea puțină apă în jurul pământului pentru a se mai stinge câte ceva.
E vremea creaturilor rele. Mai rău ca în filmele S.F. Stați în sufletele voastre,
Nu ascultați și nu priviți sirenele lui Ulise. Până și soarele închide ochii când
Ne privește. La rugă, la biserici, la tainele Celui de Sus. Suntem în mijlocul
Potopului și Noe nu mai e prin preajmă. Așa se vede lumea reală dintr-un om care
Nu mai vrea să audă de toate relele trecutului. Viața ar fi bună fără răii de dincolo
De Rai. Sârmă ghimpată, cine te-o fi inventat? Exiști din anul 400 d.H. Ai evoluat
Pe spinare umană, sârmă-brici pentru ziduri de pușcării. Pe tine nu te doare
Sângele unor ființe care nu vor decât sănătate și libertate minimă. Metal deviat…

Marin Ifrim