La 32 km est de Botoşani, se întinde o aşezare cu o istorie de veacuri; este satul Ionăşeni, aparţinând comunei Truşeşti, străjuit de apa Jijiei şi dealul Ţuguieta, de pădurea Corniş şi de dealul şi pădurea Cozancea.

Cele mai vechi urme de locuire datează din secolul al IV-lea, dar prima atestare documentară a localităţii apare într-un ispisoc din anul 1598, prin care jumătate din sat făcea obiectul unei împărţeli dotale.

Potrivit unei legende locale, numele aşezării provine de la Ionaş, un tânăr care, în urma unei năvăliri tătare în Ţintirim, prima vatră a satului, a durat împreună cu refugiaţii din codrii Cozancei cele dintâi case de pe aceste locuri. Ziditorul schitului din sat a fost un înaintaş al familiei Balş, care s-a călugărit – probabil, marele logofăt Ioan Balş, întemeietorul şi stăpânul aşezării, ctitor şi al Mănăstirii Râşca, de unde şi diminutivul Ionaş din legendă.

Familia Balş a stăpânit moşia Ionăşeni peste 250 de ani, până în anul 1853, când a fost cumpărată de spătarul Dumitru Gavrilaş. În anul 1872, la moartea fiului său, serdarul Ştefan Gavrilaş, moşia a fost împărţită între fiicele acestuia, Natalia, Olga şi Eugenia; soţul ultimeia, Vasile Isăcescu, a exploatat prin arendare şi pământurile cumnatelor sale, astfel că sătenii au lucrat în decursul timpului doar cu boierul. Acesta a avut trei copii, dintre care Alexandru Iordache Isăcescu s-a stabilit în sat şi a stăpânit moşia până la exproprierea din anul 1948. În anii 1864, 1918 şi 1945, părţi din moşia Ionăşeni au făcut obiectul împroprietăririlor, de fiecare dată boierii fiind despăgubiţi.

De-a lungul timpului, viaţa sprituală a reprezentat o constantă şi un factor al continuităţii locuirii acestor meleaguri. Prima biserică (din livadă sau de la curte), având hramul Sfântul Mare Mucenic Dimitrie, a fost la origine schit de călugări sihaştri, construit de boierul Ionaşcu Balş şi sfinţit la 20 februarie 1684. Al doilea lăcaş de cult (din deal sau din cimitir), cu hramul Naşterea Maicii Domnului, a fost ridicat de marele paharnic Constantin Balş în anul 1776. Cea de-a treia biserică (din centru sau mare), purtând hramul Sfinţii Împăraţi Constantin şi Elena, a fost înălţată prin contribuţia enoriaşilor şi sfinţită la 26 iulie 1925. Până în anul 1959, şi Mănăstirea Cozancea, cu hramul Adormirea Maicii Domnului (astăzi, trecută la comuna Suliţa), a aparţinut satului. La început, a fost schit de călugări, aşezat pe valea pârâului Cozancea, de unde şi-a şi luat numele, biserica fiind construită de stolnicul Vasile Balş în anul 1732.

În paralel, şi-a urmat cursul şi învăţământul local. În anul 1876, în sat a existat o şcoală, dar aceasta nu a funcţionat din cauză că nu avea sediu propriu şi mobilier, iar învăţătorul nu a înştiinţat despre această stare de lucruri, după care a fost mutat în altă localitate. Şcoala a fost reînfiinţată după anul 1886, cu un învăţător şi aproape 20 de elevi, având în dotare doar bănci lungi de brad, fără mese, clopot şi ornic, învăţătorul şi copiii conducându-se după soare în timpul orelor de clasă. După ce numărul maxim de elevi şi de cadre didactice a fost atins în anul 1968 (445, respectiv 22), astăzi mai există doar aproximativ 20 de şcolari şi doi învăţători.

De la o populaţie de peste 2.000 de locuitori în anul 1968, în prezent numărul sătenilor a scăzut sub 700, iar efectele depopulării sunt resimţite din plin. În absenţa locurilor de muncă şi neavând condiţii pentru a iniţia o afacere, tinerii au plecat să lucreze în străinătate, majoritatea populaţiei rămase fiind îmbătrânită şi sărăcită. Ionăşenii de odinioară, a căror mândrie se întemeia pe veacuri de istorie, au ajuns la ceasul amintirilor, depănate cu nostalgie de ultimii bătrâni celor care mai sunt dispuşi să-i asculte şi să-i binecuvânteze.

Florin Bălănescu