Revista Luceafărul
  • Caută pe sit


Colecţia revistei

Anul 1

Anul 2

Anul 3

Anul 4

Anul 5

Anul 6

Fondat 2009 • ISSN 2065 - 4200 Anul 12 → 2020

Satul natal şi lumea copilăriei lui Gavril Istrate

Revista Luceafărul: Anul XII, Nr. 3 (135), Martie 2020
Editor: Agata, Botoșani, str. 1 Decembrie nr. 25
ISSN: 2065 – 4200 (ediţia online)
ISSN: 2067 – 2144 (formatul tipărit)
Director: Ion ISTRATE

Satul natal şi lumea copilăriei lui Gavril Istrate

Primit pentru publicare: 23 Martie 2020
Autor: Mircea DAROȘI, Bistrița
Publicat: 24 Martie 2020
© Mircea Daroși© Revista Luceafărul
Editor: Ion ISTRATE


 

Satul natal şi lumea copilăriei lui Gavril Istrate

                S-a născut la 23 februarie 1914 în satul care a avut norocul să fie botezat de două ori, o dată cu numele de Vărarea şi apoi cu cel de Nepos, un sat încărcat de istorie, dar şi de  nemuritoare tradiţii. Este cel de-al doilea copil al familiei Istrate, din cei cinci veniţi pe lume : Sabina, Gavril, Domniţa, Grigore şi Măriuţa. Toţi au avut parte de o copilărie fericită, chiar dacă au existat multe neajunsuri materiale în familia lor. Au ştiut încă de mici să lucreze la câmp şi în gospodărie, să meargă cu vitele la păscut şi să se îngrijească unul pe altul. Gavril a avut un destin mai aparte. De la început s-a dovedit un copil retras în sine,  visător şi destul de uscăţiv din punct de vedere fizic. Jocurile lui s-au redus mai mult la cele din preajma casei, împreună cu fratele şi surorile sale.

             După ce a intrat la şcoala primară din sat, mama lui îi acordă o grijă deosebită şi îşi pune mare nădejde în el. Ea apare în amintirile lui cu imaginea acelei mame atât de preocupată de treburile gospodăriei, dar şi de propriii săi copii. ,,O vedeam pe mama care, abia întoarsă de la lucru, aprindea focul în plită şi ne pregătea cina, dar până să fiarbă mănăliga, îmi zicea : ia vină tu cu cartea şi cu caietele, să vedem dacă ţi-ai pregătit lecţiile pentru mîine ! Aproape doborâtă de trudă, îmi purta mâna şi mă învăţa să scriu a, i, oi. Eram în primele zile de şcoală şi abia reuşeam să deosebesc pe,, b’’cu burta în dreapta, de ,,d’’ care o avea în stânga’’. Îşi iubea copiii, cum numai o mamă ştia să iubească. Pe Gavril ar fi vrut să-l ţină acasă, s-o ajute în gospodărie, dar a observat că are  alte visuri, mult mai îndrăzneţe şi de aceea l-a lăsat să meargă pe drumul lui. În atenţia tatălui său va intra abia după ce el se va întoarce de pe front. Voia să-l trimită la şcolile cele înalte, aşa cum şi el şi-ar fi dorit să ajungă la vremea sa, dar n-a putut din cauza greutăţilor materiale şi, de aceea a insistat ca el să înveţe cu orice preţ. Nu l-a putut vedea împlinit, pentru că s-a stins din viaţă, când fiul său avea doar 12 ani. Copilul rămas orfan de tată se simţea atât de singur pe lume, încât sărăcia şi necazurile se materializaseră sub înfăţişarea unor animale infricoşătoare, care se apropiau într-o formă concretă, nu numai asupra familiei, ci şi a fiinţei sale plăpânde. ,,Raiul copilăriei mele dispăruse pentru totdeauna. Lumea devenise , dintr-o dată rea, iar cunoscuţii tatălui meu, care ne vizitau înainte, aproape zilnic, nu se mai arătau. Parcă intraseră şi ei în pământ. Nu mai aveam cui să-i cer o mână de ajutor şi, mai ales, nu mai aveam nici un punct de sprijin în univers. Paradisul meu se scufundase într-o singură noapte, şi dintr-o dată mă pomenii,, într-o ,,pădure întunecoasă’’, cum spune marele florentin. Îmi interzisem până şi bucuria de a râde ori de a mă juca, împreună cu alţi copii, aşa cum îmi cerea vârsta. Problemele care mă urmăreau erau legate de ideea plutirii la suprafaţă şi, în special, evitarea scufundării totale’’.

           Singurul sprijin care i-a mai rămas pentru a-şi face studiile a fost fratele său Grigore, mai mic decât el cu patru ani. Despre el nu are decât amintiri frumoase şi nu-şi poate închipui că cineva s-a putut bucura de un asemenea frate. După moartea tatălui lor, el a preluat toate problemele gospodăriei. De la părintele său a moştenit multe îndeletniciri de mare folos şi, datorită vredniciei de care a dat dovadă, a reuşit să răzbească cu uşurinţă în viaţă. 

            Ca oricare copil aflat la vârsta nevinovată,  Gavril s-a bucurat de farmecul copilăriei şi a trecut şi el prin lumea curiozităţilor şi a isprăvilor copilăreşti.  În amintirile sale vorbeşte despre casa părintească, de grădina lungă de vreo 200 de metri, plasată pe două terase succesive până sub poala pădurii. Acolo se ducea împreună cu alţi copii de seama lui şi ,,ciocârteau’’şi ,,împistruiau’’ cu briceagul tot felul de lucruri pe lemnul de alun, sau ,,tufă’’ cum i se spune prin părţile locului.  Într-o zi le trecuse prin minte să-şi încrusteze numele în scoarţa a câte unui copac, iar, când au trecut iarăşi pe-acolo, au văzut cum din întâmplare, slovele au crescut din cale-afară. Peste ani şi-a dat seama că acest lucru îl exprima Blaga într-una din poeziile sale.  

           La marginea acelei păduri începea o altă lume pe care n-o putea găsi în sat. O cărare care urca uşor, în diagonală, nu ducea numai spre vârful dealului şi spre obârşia Pârâului Nichii, ci şi în lumea poveştilor lui. Acolo a localizat el, copilul de altădată, primii eroi din  basmele pe care le-a cunoscut şi, foarte probabil, din cauza aceasta înainta spre cărarea respectivă, nu numai cu sfială, ci şi cu deosebită emoţie. Uneori, zăbovea cu cititul vreumei lecturi pe coasta dealului sau la poalele pădurii, dar cel mai mult îi plăcea să soarbă din liniştea pe care o aveau aceste locuri, unde gândurile sale prindeau aripi şi zburau până în cele mai îndepărtate zări. De acolo privea Someşul până departe cu toate şerpuirile sale, podul de lemn acoperit, unic în lumea satelor năsăudene, bătrânii munţi care străjuiau cetatea acestui ţinut. Când i se umplea pelicula sufletească cu imaginile inegalabile ale acestei privelişti, cobora liniştit prin grădina copilăriei să se aşeze apoi la masa de studiu.

           Biblioteca tatălui său, care număra câteva sute de volume, dar şi îndemnul acestuia spre lectură, i-a deschis apetitul pentru citit petrecându-şi ore în şir spre bucuria cunoaşterii. Erau pline de satisfacţie acele clipe petrecute cu sora lui Domniţa, când în vreme de ploaie se retrăgeau în podul casei să răsfoiască acele cărţi mutate provizoriu  acolo. Paginile citite pe nerăsuflate l-au însufleţit atât de mult încât, dorinţa lui pentru cunoaştere creştea de la o etapă la alta. Gândul că trebuie să-şi termine studiile îl frământa tot timpul. La feştila unei lămpi de petrol, după ce toţi ai casei se linişteau, îşi urmărea lumea visurilor şi drumul prin care trebuia să răzbată în viaţă. 

 

 



Abonare la articole via email

Introduceți adresa de email pentru a primi notificări prin email când vor fi publicate articole noi.

Alătură-te celorlalți 2.619 abonați

Lasă un comentariu

Drept de autor © 2009-2020 Revista Luceafărul. Toate drepturile rezervate.
Revista Luceafărul foloseşte cu mândrie platforma de publicare Wordpress.
Server virtual Romania

Statistici T5