Revista Luceafărul
  • Caută pe sit


Colecţia revistei

Anul 1

Anul 2

Anul 3

Anul 4

Anul 5

Anul 6

    Fondat 2009 • ISSN 2065 - 4200 Anul 13 → 2021

    Satul, un model paideic

    De-a lungul timpului, oamenii și-au pus întrebarea dacă mediul (spațiul geografic și uman, orașul sau satul, muntele, dealul sau câmpia, Estul sau Vestul, civilizația sau primitivitatea) își pune amprenta asupra dezvoltării lor. Au existat variate și elaborate răspunsuri, de la geografia spirituală, spațiul-matrice, „ondulat”, al lui Blaga, generator de atitudini, la ideea radicală că spațiul nu influențează în niciun fel devenirea individuală, mai ales dacă este vorba de cineva născut genial. O astfel de opinie exprimă Titu Maiorescu în studiul critic „Eminescu și poeziile lui”, afirmând că marele poet ar fi fost același, indiferent unde s-ar fi născut. Știința modernă, prin epigenetică, o ramură controversată încă, susține că mediul înconjurător ne influențează  chiar și comportamentul genelor.

    Conform „Dicționarului explicativ al limbii române”, satul este  o „așezare rurală a cărei populație se ocupă în cea mai mare parte cu agricultura”. Așadar, cei mai mulți oameni de aici se conectează aproape zilnic în mod intim cu pământul, sunt „împământați”, fie prin munca zilnică, fie doar contemplând de aproape schimbarea naturii sub influența anotimpurilor. Trăiesc un echilibru primordial, își trag energia direct de la sursă. Este spațiul către care se îndreaptă astăzi mulți dintre mileniali, spun analizele sociologice.

    Studiile arată că memoria nu redă niciodată cu exactitate scene sau trăiri din trecut, eventual reținem doar cifre, rostul memoriei fiind acela de a recrea permanent trecutul, de a combina și recombina informații într-un mod aleatoriu. Probabil ne recreăm trecutul din perspectiva și nevoile prezentului. Așadar, scriu aici despre un sat din inima mea, poate fi satul natal, de pe Valea Zăbrăuțului,  de undeva din România, sau un loc privilegiat pe care-l port mereu cu mine: satul din vis.

    Există /au existat în acest spațiu factori, oameni, care să fie modele, adică să „modeleze” existențe, să reverbereze până în adâncurile noastre și să astfel să ne determine înflorirea?! Cu siguranță că da! Andrei Pleșu, cunoscutul om de cultură contemporan, spunea într-un interviu că este de dorit ca majoritatea copiilor să urmeze clasele primare la țară, pentru că acolo se pot conecta mai ușor cu misterul neprihănit al naturii, cu animalele, cu simplitatea, cu ei înșiși.

    Frânturi din satul românesc autentic regăsim la „Muzeul satului”, fie că este din București, din Sibiu sau de la marginea Focșaniului, dar mai ales în satele de munte din vremurile noastre, în care oamenii încă se mai întorc pe înserat de la fâneață cu carele de fân trase de boi, femeile încă se mai îmbracă tradițional, iar duminicile și sărbătorile oamenii se mai strâng pe la porți și își împart fructe de sezon și vorbe bune.
    Am țesut în jurul satului un mit. Tot ce e aici este mai frumos și mai adevărat. Ne hrănim din acest mit și ne vrăjim cu el, nu neapărat nostalgic. Este nevoia noastră de simplu și înalt. Că ești orășean get-beget sau ești strămutat de la țară, simți nevoia să respiri aerul ulițelor, mirosul de fum sau cel de mămăligă arsă, iarba proaspăt cosită, cozonacul abia scos din cuptor, să savurezi măcar în amintire un colac pe care o bătrânică ți-l oferă plină de generozitate, de sufletul cuiva drag.

    Despre liniștea satului s-au scris volume întregi, s-au ținut discursuri elogioase la Academia Română, iar Lucian Blaga a rostit un vers memorabil, devenit oarecum un clișeu: „Eu cred că veșnicia s-a născut la sat”. De câte ori calc pe ulițele unui sat, se activează parcă în mine o liniște de început de lume. Am un sentiment puternic de acasă. Poate e liniștea de dinaintea nașterii, cum spunea tot Blaga.

    Spațiul satului e plin de mame. Mai întâi este Mama, apoi bunica-mamă, vecina-mamă, învățătoarea-mamă, dirigintele-mamă. Oamenii aceștia fac locul viu. Prezențe smerite și frumoase.

    Ecaterina Teodoroiu, eroina de la Jiu, a murit în luptele de la Glod. Imaginea ei mi-a inspirat copilăria. Mergeam în picnicuri-pelerinaj la statuia ei din pădure. Nu știam prea multe despre războaie sau sacrificii, dar drumurile acestea împreună cu toți colegii și profesorii mei au fost pline de farmec.

    Am cunoscut foarte bine un alt fel de eroism: eroismul părinților mei și ai altora de a trudi pământul cu sapa, efortul de a asigura normalitatea bunăstării, dorința lor de a ne hrăni visurile, în consens cu vremurile sau în ciuda lor.

    Aici, pe ulițele satului, și Socrate ar fi avut ce să împărtășească cu oamenii despre frumosul din afară și din ei înșiși. Putea fi doar un schimb de tăceri. Socrate-Moromete sau Socrate din agora grecească! Iar Iisus, aflat în trecere, ar fi zăbovit puțin să se delecteze  cu apa vie de la izvorul din deal.

    Cum să nu te influențeze atâta delicatețe, atâta simplitate? Dar dincolo de asta, de realitatea pură, obiectivă, visul are rostul lui. Creierul uman, spun descoperirile din neuroștiințe, nu face deosebire între experiențele trăite, văzute sau cele imaginate. În concluzie, este posibil să ne modelăm viețile mai degrabă prin idealurile noastre, suntem, cu alte cuvinte, suma reprezentărilor noastre despre lume. Iar responsabilii cu educația, în afară de livrarea de informații, ar fi necesar să fie inspiratorii, cei care infuzează mințile tinere cu așteptări realiste pozitive.



    Abonare la articole via email

    Introduceți adresa de email pentru a primi notificări prin email când vor fi publicate articole noi.

    Alătură-te celorlalți 2.661 de abonați.

    Drept de autor © 2009-2021 Revista Luceafărul. Toate drepturile rezervate.
    Revista Luceafărul foloseşte cu mândrie platforma de publicare Wordpress.
    Server virtual Romania

    Statistici T5