Şcoala Plevna, între tradiţie şi suprimare

Ar fi împlinit, în septembrie 2010, 90 de ani. Raportată la o existenţă, rostită în Apusul Europei, era încă tânără, dar aici, pe mioritice meleaguri, fiinţa într-un registru senin, molcom, aşezat în consistente temeiuri. Păstrase puţin din ritmurile timid-sprinţare din perioada interbelică, însă s-a desprins, cu lejeritate, de roşul heirupism de după al doilea Război Mondial. După lovitura din decembrie ’89, cochetase uşor cu ideea de suprimare, dar şi-a revenit, graţie unei infuzii de resurse umane…
Şi totuşi, când se părea că-şi frăgezeşte substanţa interioară, a sucombat. Mulţi dintre fiii săi – răspândiţi pe unde viaţa i-a aruncat – s-au întrebat de ce? Cum a fost posibilă această moarte, când veşnicia era încrustată în carnea ei, chiar de la naştere?!…
Dar n-a fost deloc vorba de o moarte naturală, precum aceea a unui organism atins de vârstele de regresie. A fost vorba de o crimă, una legislativă, care, deşi n-a avut nimic din spectacolul terifiant al Inchiziţiei, a generat cutremurătoare efecte, pentru că, în patul lui Procust al decidenţilor, a căpătat justificare…
Uzez de o doză de umor sumbru, pentru a mă solidariza cu toate comunităţile care, în septembrie 2010, au fost obligate să-şi ferece porţile şcolilor cu un suveran lacăt! Mă solidarizez cu aceste entităţi rurale şi – chiar dacă sunt încă la vârsta copilăriei în sistemul de învăţământ – protestez în faţa aberantelor legi, care au exterminat Şcoala din sute de sate de pe întreg cuprinsul României!
Probabil cei din orizontul citadin – care, în bună măsură, şi-au frânt rădăcinile din veşnicia satului – sunt nedumeriţi, oripilaţi ori amuzaţi de o astfel de atitudine, însă, pentru cei care au ales să fiinţeze în universul rural, o fărâmă din lume se frânge, când şcoala unde învăţau copiii lor s-a desfiinţat. Cuvinte pretenţioase? Poate! Ştiu că nu fac nici măcar cât un strop din emoţia şi plenara bucurie, revelată de chipul unui elev, mai ales din învăţământul primar, în prima zi de şcoală… Dar care şcoală, de vreme ce, din 2006, masacrul aşezămintelor de cultură ale satelor se practică – în virtutea domniei legilor – cu o diabolică sălbăticie… Ai zice, străin dac-ai fi de aceste meleaguri, că sadismul cultural pe care-l practicăm, la nivel naţional, prin suprimarea multora dintre şcolile rurale e o dovadă de masochism, pe care – iertată-mi fie ignoranţa! – nu-l pricep de fel.
Sobrii decidenţi din Educaţie – excelent rafinaţi în catifeaua arhitecturii dâmboviţene – deţin însă cheia rezolvării problemelor învăţământului românesc. Pentru cel desfăşurat în mediul rural chiar excelează. Răul trebuie curmat! Ucidem cât putem din şcoala rurală şi rezolvăm ecuaţia satului românesc, nu-i aşa?!…
Cunoscătorii mi-ar putea replica: nu se justifică din punct de vedere economic existenţa unei şcoli cu 10 ori 15 elevi aflaţi în patru clase primare; le punem la dispoziţie un microbuz şi-i transportăm la şcoala cu personalitatea juridică din comună; costuri reduse, dotare superioară, învăţământ de calitate…
O astfel de viziune, de factură contabilicească, se înscrie în structura unui pragmatism care, sub aspect cultural/educativ ne-a făcut mult bine în istorie. Voi exemplifica doar printr-un aspect: o dată cu începutul mileniului III, se observă, mai mult decât oricând, o puternică aplecare a instituţiilor abilitate – şi chiar a mass-mediei – înspre dezvăluirea şi conservarea tradiţiilor, a obiceiurilor, a zestrei noastre materiale şi, mai ales, spirituale. Fără îndoială, satul românesc e, de departe, păstrătorul viu al acestor tradiţii populare, în ciuda invaziei civilizaţiei urbane care, pe alocuri – trebuie să recunoaştem! – i-a modificat profilul. În mecanismul satului sunt însă două instituţii fundamentale: Biserica şi Şcoala. Suprimând Şcoala dintr-o localitate rurală – invocând bizare criterii economice – condamnăm la neantizare forţată satul respectiv. De ce? Trebuie să fii subţirel în gândire, dacă poţi să-ţi închipui că, într-un sat fără şcoală, se mai fixează cineva, construindu-şi o locuinţă. Nu, mai ales tinerii – şi nu pot fi de condamnat – vor alege locaţii care, între altele, obligatoriu, vor avea o şcoală funcţională. Astfel, satele ce-au fost deposedate de instituţia şcolară, intră în agonie şi, într-un timp oarecare, se sting definitiv.
Şi-atunci, ce mai rămâne din poezia cu tradiţiile şi obiceiurile?!… Plasată doar în orbita muzeelor, zestrea populară e deposedată de viaţă, îşi pierde din substanţă şi sevă, diminuându-ne esenţa neamului.
Dar cine se mai gândeşte la astfel de bazaconii?… Suedezii, de pildă, care, în absenţa marilor resurse naturale, s-au concentrat pe domeniul Educaţiei, menţinând o clasă chiar pentru un singur elev, trebuie ignoraţi… Noi, românii, operăm mai mereu – nu doar în Educaţie – într-o manieră heirupistă, pe care – pentru un plus de savoare – o garnisim cu aroma balcanismului… (Ce-mi vorbeşti mie de modelul suedez, când eu deţin pârghiile puterii?!…)
În faţa dramelor comunităţilor la care am făcut trimitere, simt că mă părăseşte obiectivitatea. Simt o durere surdă, nu pentru că aş fi afectătă direct, ci pentru că prima şcoală la care, ca dascăl, am activat – Şcoala cu clasele I-IV Plevna, din comuna Suharău, judeţul marilor creatori de cultură – a fost ucisă, în acest alunecos septembrie, la 90 de ani. Aici, în satul Plevna, am simţit – prin oamenii pe care i-am strecurat în suflet, atunci când am cules date pentru o monografie a localităţii lor – miracolul civilizaţiei ţărăneşti, rostită în acordurile simplităţii şi autenticului.
Tocmai de aceea, celor 12 elevi desprinşi din Şcoala Plevna, întregii comunităţi a satului şi celor care, într-un fel sau altul, au fost afectaţi de astfel de măsuri legislative, le pot spune doar atât: rămâneţi voi înşivă!
…Şi, până la renaşterea naţională – dacă vreodată ne-o vom asuma! – restul e surogat…