Revista Luceafărul
  • Caută pe sit


Colecţia revistei

Anul 1

Anul 2

Anul 3

Anul 4

Anul 5

Anul 6

Fondat 2009 • ISSN 2065 - 4200 Anul 10 → 2018
Revista Luceafărul
Revista „LUCEAFĂRUL” este o publicaţie de cultură, educaţie şi atitudini destinată sufletului neamului românesc. Considerăm că omagierea marelui român Mihai Eminescu, fondator al spaţiului cultural românesc modern, este o provocare şi o datorie de onoare a fiecăruia dintre noi, căreia îi putem da curs în nenumărate feluri. Cu credinţă în misiunea noastră, încercăm să contribuim prin această revistă la crearea unor repere culturale autentice şi stabile.

ŞCOALA VORNICENEANĂ. Secvenţe monografice – Vorniceni, jud. Botoşani

Epure, TPrimit pentru publicare: 13 mai 2016
Autor: Prof. Teodor EPURE
Publicat (secv.1): 13 iulie 2016
Redactor: Costel VOLARI
Editor: Olivian  IVANICIUC

 

 

ŞCOALA VORNICENEANĂ

 Secvenţe monografice – Vorniceni, jud. Botoşani (1)

 

 

            MOTO:  ”Școala cea mai bună e aceea în care și școlarul învață pe profesor”                                                                                                            Nicolae Iorga

Din documentele istorice aflăm că până la începutul sec. al XIX-lea în majoritatea satelor din Moldova, singurii care cunoșteau scrisul și cititul erau preoții și posibil o parte din slujbașii de la curțile boierești. Nici chiar vornicul satului nu știa sa scrie și să citească. În asemenea împrejurări se punea tot mai mult problema înființării unor școli primare prin care urma a se asigura răspândirea științei de carte în rândul populației sătești și în primul rând, în masa copiilor de 8 – 12 ani.

Pentru a cunoaște momentul când a apărut prima școală în satul Vorniceni, ca instituție socială educativă, a fost necesar să cercetăm o serie de documente istorice scrise și nescrise care au apărut de-a lungul anilor. Cercetând aceste documente ne-am propus să prezentăm cele mai importante momente din istoria școlii vornicenene.

            Satul Vorniceni este situat în nord-estul României, în partea central-nordică a județului Botoșani și aparține în întregime Câmpiei Moldovei, un ținut cu dealuri și coline domoale, aflat în bazinul hidrografic al Ibănesei și al Jijiei. Comuna Vorniceni este unitate teritorial-administrativă ce cuprinde 3 sate: Vorniceni, Dealu-Crucii și Davidoaia, având o lungime de 5 Km și o lățime în mijlocul său de 3 km. Satul Vorniceni este unul dintre cele mai vechi din Moldova iar numele său este atestat documentar în uricul din 28 decembrie 1428 dat de către Alexandru cel Bun. Prin uricul lui Ștefan Voievod (unchiul lui Ștefan cel Mare) din 18 februarie 1445, se vorbește de o danie de sate făcută Mânăstirii Humorului, din care ”un sat supt Dumbrava înaltă, anume Dvorniceani”. Fiind un domeniu mănăstiresc, satul Vorniceni se bucura de un ordin din anul 1863 al Ministerului de specialitate care prevedea că pe moșiile mănăstirești și în târguri să se înființeze școli primare. La 25 noiembrie 1864, în vremea lui Alexandru Ioan Cuza, care a pus bazele unui stat românesc modern, a fost promulgată Legea Instrucțiunii Publice, ce a fost pusă în aplicare în fostul județ Dorohoi, din care făcea parte și satul Vorniceni, la 1 septembrie 1865. Despre importanța acestei legi, domnitorul AL. I. Cuza declara următoarele în fața celor două grupe legiuitoare: ”și astfel nu mai târziu decât într-un an, pe toată suprafața României, nu va exista un singur oraș, orășel sau sat, să nu aibă școala sa care să nu poată îndestula tânăra generație cu pâine intelectuală. Eu țin numaidecât ca fiecare să știe în curând a scrie și a citi”. Principiile de bază ale acestei legi erau: obligativitatea învățământului și gratuitatea sa. Legea prevedea ca autoritățile locale să asigure spațiul necesar, mobilier adecvat, învățător, iar în bugetul fiecărei localități să fie prevăzută pentru anul 1865 suma necesară ce urma să acopere cheltuielile pentru chirie, bani pentru procurarea mobilierului și plata salariului pentru învățător. Legea prevedea 3 grade de învățământ: primar cu durate de 4 ani, secundar 7 ani și universitar 3 ani. școala era chemată să pregătească oameni pentru conducerea tuturor domeniilor vieții de stat: administrativ, economic și social-cultural în vederea educării maselor populare în spirit patriotic, pentru desăvârșirea unității și independenței”[1]

            Deoarece pe atunci nu existau școli ”care să pregătească învățători, s-a apelat la toți cei care doreau să slujească școala. Printre aceștia s-au numărat preoții, care din acel moment au avut funcție dublă: preot și învățător. De aceea primii învățători sătești numiți a preda în anul 1865 au fost preoții și seminariștii”[2].

            La 20 februarie 1865 a avut loc concursul pentru ocuparea posturilor de învățători din fostul județ Dorohoi, iar a doua zi revizorul școlar I.V. Adrianu propune ca învățător la Vorniceni pe domnul George Berjoveanu. Asupra datei exacte de înființare a școlii din Vorniceni s-au emis mai multe opinii pe care încercăm să le explicăm. În cartea sa ”Însemnări istorice despre satul Vorniceni din ținutul Dorohoi” profesorul universitar Octavian Ionescu arată că ”școala primară din Vorniceni nu a fost înființată chiar de la început, adică la 1 martie 1865, ci mai târziu, pe la 1870 sau imediat după acest an”[3]. În continuare menționează că ”primul învățător al școlii din Vorniceni a fost cântărețul bisericesc Constantin Teodorescu, care era un om bun la suflet, însușire pe care și-o păstra chiar și atunci când era beat criță, căci avea cu strășnicie patima beției. Bietul dascăl Costache abia știa să citească pe cărțile bisericești, adesea cu greșeli, deși le știa pe de rost”[4].

            Clădirea școlii era în locul unde se găsește acum casa parohială și se afla între cele două biserici. Avea o singură sală de clasă, iar pentru locuința învățătorului era o cameră curată și o mică bucătărie.

            Profesorul Gheorghe Gherman menționează că școala a fost înființată în anul 1863 și funcționa în casa parohială, având caracter mixt”[5].

            Profesorul Ilie Avârvări arată că ”potrivit adresei nr.40/1884 a Prefecturii Dorohoi, cea mai plauzibilă data de înființare a școlii din Vorniceni este 26 mai 1865iar primul dascăl al școlii a fost GEORGE BERJOVEANU. Școala despre care amintește profesorul Gheorghe Gherman, ar fi o școală bisericească ce  ființa prin 1863, dar nici într-un caz școală mixtă cum este apreciată în lucrarea amintită. Un asemenea tip de școală, în această zonă, noi nu cunoaștem că ar fi existat. Faptul că a existat în casa parohială – după cum arată autorul – ne face să credem că este vorba de o școală confesională, la fel cum a fost la Săveni”[6].

            Faptul că la Vorniceni nu era o școală primară în anul 1863 și nici mai înainte se confirmă și de adresa Subprefectului Bașeu nr.257/1863 trimisă Prefecturii Dorohoi în care se preciza:”Asemenea școli nu au fost înființate în cuprinsul acestui arondisment”[7].

            Privitor la data exactă a apariției școlii în Vorniceni și a primului învățător precizăm că argumentele aduse de profesorul Ilie Avârvări sunt mai plauzibile, adică școala a fost înființată în anul 1865 având ca învățător pe George Berjoveanu și a funcționat probabil în locul unde se afla casa parohială. La 9 decembrie 1868 este numit învățător domnul Briboleanul care nu s-a prezentat la post și este numit în locul său prin Ordinul nr. 740/12 decembrie 1868 învățătorul Constantin Mircea care rămâne în această școală un an de zile după care se transferă la Școala Știubieni, întrucât”unitatea continuă să funcționeze într-un spațiu închiriat, total incomod, iar autoritățile comunale dovedeau o perfectă neglijență față de această problemă atât de importantă pentru săteni și copii”.[8] Prin concurs, susținut la 20 decembrie 1868 Constantin Teodorescu este numit învățător la Școala Primară de Băieți din Vorniceni, cu Decretul nr.1356 din 16 martie 1869, eliberat de Prefectura județului Dorohoi. Constantin Teodorescu avea ca studii 4 clase primare și ocupă catedra la 1 aprilie 1869 având ca salariu 37 de lei și 3 bani. Avea înscriși în catalog 20 de elevi din cei  45 copii ( băieți),  existenți în sat. Documentele precizează că învățătorul, deși a fost încadrat la 1 aprilie 1869, n-a primit salariul timp de 8 luni, mânat doar de dragostea pe care o avea pentru această meserie.

            Una din marile probleme ale școlii vornicenene pentru acea perioadă era spațiul școlar școala Vorniceni are casă mică și fără împrejmuire, fără clopot, învățătorul era absent de la școală, învoit de primar”[9]. Conducătorul primăriei de atunci nu s-a îngrijit să asigure bani pentru cheltuielile urgente ale școlii deși erau prevăzute sume din buget pentru buna funcționare a școlii. Cu mare sacrificiu s-a reușit să se construiască între anii 1872 – 1875 un local de școală ce era sub același acoperământ cu primăria. Era greu să se desfășoare învățământul în primărie, care avea atâtea probleme de rezolvat. Clădirea  ce a servit și pentru local de școală, era în centrul satului, se renovează în anul 1882 și va rămâne doar local pentru primărie și poliție. În anul 1881 se construiește un nou local propriu pentru școală, alături de primărie, local compus din două săli, un hol cu mobilier: bănci, mese, scaune, clopot etc. Credem că acest local, despre care se face vorbire în documente, care era alături de primărie, este clădirea unde în decursul anilor a funcționat ca local de școală (clasa de fete din anul 1926) și în perioada comunistă va fi în continuare cămin cultural, bibliotecă, sediu de poliție, locuință personală, clădire ce a fost demolată, în ultimii ani, iar pe locul său s-a construit primăria nouă.

            În anul 1874 Ministerul de specialitate a început să înzestreze școlile cu material didactic iar școala Vorniceni primește cu această ocazie o hartă a Daciei, iar în anul 1880 primește un tablou cu Carol I și un set de tablouri intuitive.

            Începând cu anul școlar 1875 – 1876 prin înscrierea și a unor fete la școală, aceasta se va numi Școala Primară Mixtă Vorniceni. Crescând numărul de elevi, prefectura județului Dorohoi propune la 1 septembrie 1877 a se numi încă un învățător pentru clasa a III-a și a IV-a, post  care nu s-a aprobat. În anul 1880 la Școala Primară Mixtă Vorniceni este încadrat învățătorul D. Georgianu. Școala din timpul său este inspectată în urma căreia s-a încheiat un proces-verbal în care se consemna: ”am rămas pe deplin mulțumit de progresul ce am constatat că face această școală, sub conducerea învățătorului Georgianu. Programul este foarte bun și cu mult succes aplicat. Materiile de clasă sunt toate parcurse și bine înțelese de elevi, ceea ce probează buna metodă a învățătorului.”[10]. La altă inspecție, din anul 1881 se apreciază metoda sa de predare, cu deosebire la obiectul aritmetică, dar și interesul său pentru îmbunătățirea frecvenței elevilor. Într-adevăr, în anul școlar 1880 – 1881, erau înscriși în cataloage 40 de elevi și au frecventat școala 37. Învățătorul D. Georgianu a reușit să completeze cu atenție cataloagele, registrele: catalog zilnic, lunar și trimestrial. Erau numerotate și semnate pentru a le asigura securitatea cerută de legea educației.

            La 30 aprilie 1896 apare o nouă lege a învățământului primar și normal care prevedea printre altele: timpul de studiu pentru școlile de la sate să fie de 5 ani, față de 4 ani la orașe, pentru aceleași programe, înființarea Casei Școalelor, instituție menită să administreze fondurile destinare construirii de localuri și achiziționarea de mobilier pentru școlile primare, înzestrarea școlilor sătești cu o jumătate de hectar, pentru lucrările de grădinărie. Pentru îndeplinirea acestor deziderate, începând cu anul școlar 1896 – 1897 la Școala Vorniceni, în planul de învățământ pentru clasele I – IV erau următoarele obiecte: citirea, gramatica, compunerea, aritmetica, noțiuni de geometrie, istoria, geografia, științele naturii, religia, desenul, cântul, exerciții sportive.

            Ca urmare a creșterii populației școlare, în anul școlar 1899 – 1900 s-a creat cel de-al doilea post de învățător, finanțat de stat, post ocupat de Ion Maxim, iar școala va funcționa cu clasele I – V, clasa a V-a înființată în urma aplicării legii învățământului din 1896, fiind clasă de absolvire. În anul 1903, învățătorul D. Georgianu își încheie activitatea de peste 23 de ani în această unitate școlară.

            În cartea sa, profesorul universitar Octavian Ionescu relata despre activitatea acestui  învățător următoarele: ”nu se mărginea la ceea ce făcea în clasă căci era în orice împrejurare învățătorul satului, făcând  operă de adevărat apostol al luminării acestuia, fie că e vorba de copii, de gospodari și gospodine sau chiar de oameni înaintați în vârstă. A îndemnat copiii mai buni din sat să urmeze mai departe alte școli și meserii folositoare. Astfel, l-a îndemnat și susținut pe cheltuiala sa la Școala Normală Vasile Lupu din Iași pe Nifor Ioan, tânăr care mai târziu a ajuns institutor la București”. [11]

            În anul școlar 1906 – 1907 frecventau  școala 98 de copii cu învățătorii Ioan Maxim și I.V. Petrovici. În anul 1912 numărul elevilor era aproape 200 și au sosit încă 2 învățători. Petre Ștefănescu și Ecaterina Maxim. Dorința părinților ca fiii  lor să învețe carte se amplifică și mai mult, simțindu-se lipsa de spațiu școlar. Era necesară construcția unui nou local de Vorniceni, sc vecheșcoală, mai spațios, în care să învețe toți doritorii de știință de carte. Prin grija primarului de atunci, Toader Fasolă, care a condus destinele vornicenenilor aproape 30 de ani, și prin donația făcută în anul 1911 a suprafeței de 2,5 fălci de către Elene Phirichide, pământ de cea mai bună calitate, în anul 1912 începe construcția unui nou local de Școală, pe Creștetul Dealului(Școala din Deal). Localul se compune din 4 săli de clasă, cancelarie, construit din zid, cu temelie de piatră, care s-a dat în folosință în anul 1914. În una din sălile acestui local s-a amenajat o scenă, aici desfășurându-se serbările școlare și tot în această sală, mulți ani după aceea au avut loc activități culturale (ținând loc și de cămin cultural) și întruniri publice.

            În anul 1924 sosește învățătorul Constantin Ciubotaru, care împreună cu ceilalți învățători a reușit să pună școala pe făgașul normal în pofida numeroaselor greutăți materiale apărute după primul război mondial. Cu sprijinul primarului Alexandru Căzănescu a construit Casa Directorului (lângă Școala din Deal) din lemnăria clădirii unde a funcționat învățătorul Georgianu. A pus în aplicare așa numitul învățământ supraprimar potrivit noii legi a învățământului din anul 1924 prin înființarea școlii pentru adulți care a dus la prelungirea cursurilor școlare cu clasele V – VII. În învățământul supraprimar elevii își însușeau cunoștințe de limba română (gramatică, compunere, reproducerea liberă, memorarea), matematica ( geometrie și aritmetică), contabilitate, economie politică, gospodărie, fizico-chimice, religia, istoria, geografia, desenul, cântul, exerciții corporale și militare(exercițiile  militare cu tineretul erau predate de către învățătorul Dumitru OIaru, căpitan în rezervă participant la primul război mondial.

            În anul școlar 1933/1934, în  învățământul supraprimar, ce cuprindea clasele V – VII au fost  înscriși 21 de elevi și au promovat toți. Îndrumați de învățătorii Constantin Ciubotaru ȘI Petre Ștefănescu care era directorul școlii, adulții de la clasele V – VII au plantat pe un teren din spatele școlii meri, pruni, cireși, nuci alcătuind o adevărată livadă care va fi în viitor o sursă principală de venituri ce vor fi folosite procurării unor materiale necesare desfășurării în bune condiții a învățământului vornicenean. În același timp s-au plantat și câțiva stejari în fața școlii din care a rămas numai unul, fiind cu adevărat stejar secular.

            În anul 1926 în satul Vorniceni se înființează o școală pentru fete, care își va înceta activitatea înaintea izbucnirii celui de-al doilea război mondial, din cauza unor greutăți financiare. Această școală a funcționat într-un local de lângă primărie, cu două camere și un hol. După cum precizează Gheorghe Covataru și colaboratorii săi în lucrarea : ”Istoria așezărilor omenești din ținutul Dorohoi, județul Botoșani” școala de fete la sfârșitul anului școlar 1933/1934 înregistra următoarea situație: 185 eleve înscrise la clasele I – IV, din care 131 în clasa I și au promovat 9 iar 112 eleve repetente; la clasa a II-a erau 17 eleve din care au promovat 13; la clasa a III-a 23 de eleve din care au promovat 14; la clasa a IV-a erau 14 eleve înscrise din care au promovat 8. Analizând aceste cifre, constatăm un număr foarte mare de eleve repetente. Din discuțiile purtate cu supraviețuitorii Arnăutu V. Viorica (Maxim), Andrei Nichita, I.T. Frunzete, am constatat că numărul mare de eleve repetente se datorează faptului că nu frecventau școala, sătenii trăiau cu ideea că fetele nu au nevoie de știință de carte decât să muncească, să-și facă zestre și apoi să se căsătorească. Supraviețuitorii menționează că la Școala din Deal frecventau cursurile școlare numai băieții, deci era școală primară de băieți, deși,  în cartea sa, profesorul  Ilie Avârvări menționează la pag. 199 și în continuare,  că începând cu anul școlar 1875/1876 la Vorniceni școala avea numele de școală primară mixtă.

            Începând cu anul 1932 în Vorniceni a sosit învățătorul Dumitru Olaru, care ”avea o pregătire temeinică, o judecată sănătoasă și pătrunzătoare, un spirit gospodăresc deosebit, fiind cu adevărat un apostol ce va contribui la educarea tinerelor generații din Vorniceni timp de peste un sfert de secol[12].

            În perioada interbelică oamenii școlii au avut un rol hotărâtor în acțiunea de educare a sătenilor, domeniu invocat și de ministrul învățământului de atunci Dimitrie Gusti care menționa: ”Școala, ca instituție de stat, care mijlocește materialul de cultură, stă alături de celelalte așezăminte de creștere și răspândire a culturii”. În acest scop învățătorii Petre Ștefănescu, I.V. Petrovici, Constantin Ciobotaru, Dumitru Olaru, au organizat cursuri cu sătenii care urmăreau îmbogățirea cunoștințelor cu scopul de a-i face gospodari mai buni, cetățeni mai buni ai țării, plugari mai buni și creștini mai buni.  În preajma celui de-al doilea război mondial , o parte din elevi abandonează școala din cauza greutăților provocate de izbucnirea războiului, dar și din cauza plecării învățătorilor din fața războiului. Profesorul Gheorghe Gherman, în cartea sa arată că ”războiul a obligat și pe unele cadre didactice să se refugieze în Oltenia, la Balș. Cu toate acestea învățătorii au dorit să-și facă datoria și după ce au revenit”[13].

            În anul 1948 are loc reforma educației, când se acordă o mare atenție învățământului de la sate trecându-se de la extinderea duratei de pregătire școlară la 7 ani în anul 1956 la 8 ani în anul 1964 și mai târziu, la 10 ani dar și la lichidarea analfabetismului. În urma recensământului din anul 1948 în Vorniceni erau 1210 analfabeți din care 300 copii de vârstă școlară. Cadrele didactice Ion Șalaru, Mihai Ciocoiu, Dumitru Olaru, Gheorghe Stănescu, Silvia Stănescu, Dionisie Pădureț, au depus un efort deosebit privind lichidarea analfabetismului. ”Neștiutorii de carte au fost împărțiți în două cicluri: ciclul I cuprindea persoanele neștiutoare de carte și ciclul II persoanele ce nu aveau cel puțin 4 clase. Cursurile se desfășurau anual în perioada 1 noiembrie – 1 aprilie, în câte 3 zile pe săptămână, câte două ore seara, la școală sau în casele unor oameni”[14]. Cursurile se desfășurau la lămpi cu petrol, așezate pe pervazul geamurilor, pe bănci și în cuie, pe pereți. Era foarte greu de mobilizat acești analfabeți întrucât erau oameni cu greutăți familiale, bătrâni, femei cu copii mici.

            În anul 1949 ia ființă clasa a V-a, prima clasă a ciclului al II-lea ce includea clasele V- VII. Cursurile funcționau la
Școala din Deal, care începând din acest an se va numi ȘCOALA ELEMENTARĂ DE 7 ANI DIN VORNICENI. Între anii 1948 – 1952 are loc o creștere spectaculoasă a populației școlare ( la care se adaugă și o parte din elevii care nu au urmat școala din cauza războiului, găsindu-se în clasă elevi de vârste diferite, cu o diferență mare de ani), iar spațiul școlar nu satisfăcea cerințele învățământului vornicenean. În continuare învățământul se desfășoară în case individuale închiriate ale țăranilor răspândite în diferite colțuri ale satului, cu lut pe jos, sobe de tuci unde se făcea focul cu tezic și ciucălăi (aduse de către elevi) cu bănci lungi, mobilier insuficient și material didactic depășit. Faptul că localurile erau insalubre este confirmat și de către revizorul școlar de atunci care menționa:”e o adevărată mizerie cu acele localuri închiriate de la săteni unde în anotimpul rece domnea frigul și mizeria”[15]. În anul școlar 1949/1950 existau 16 clase, din care 6 clasa I, 5 clase a II-a, 2 clase a III-a, 2 clase a IV-a și clasa a V-a. Din toate acestea 8 clase funcționau în localul Școlii din Deal cu 2 schimburi, iar celelalte 8 clase funcționau în casele unor cetățeni din localitate.

            În aceste condiții se reclama, cu stringență, construirea unui nou local de școală. În anul 1951 începe construcția unui nou locaș de școală din contribuția bănească a localității și prin munca sătenilor. Clădirea este construită în partea de NV a satului, unde populația școlară era mai numeroasă și care avea o distanță mai mare până la Școala din Deal. Așa că ”primul șanț al școlii, al temeliei este săpat de directorul școlii Mihai Ciocoiu, profesorul Ion Șalaru, preotul Bâzgan și de către profesorul Dionisie Pădureț. În următoarele zile au sărit cetățenii din Vorniceni la o adevărată clacă”[16].

(va urma)

Note:

[1] Gheorghe Burac – Vlăsineşti.Școala 150. Privire monografică, Editura Agata, 2015, BT, pag.47;
[2] Vasile Gheorghe Neamțu, Șendriceni, Monografie, legende, documente și mărturii, editura Quadrat, Botoșani,        2008, pag.266;
[3] Octavian Ionescu – Însemnări istorice despre satul Vorniceni din ținutul Dorohoi, Editura Axa, 1999, pag.169;
[4] Op. cit, pag.169, Octavian Ionescu;
[5] Gheorghe Gherman, Vorniceni – Însemnată vatră strămoșească, Editura Agata, Anul 2007, pag.113;
[6] Ilie Avârvări, Începuturile învățământului primar în plasa Bașeu a fostului județ Dorohoi, Editura Stef, Iași, 2015,          pag.195, 196;
[7] Op. Cit. Ilie Avârvări, pag.196;
[8] Idem, pag.196;
[9] Idem, pag. 197;
[10] Octavian Ionescu, Op. Cit., pag. 200;
[11] Idem, pag. 212 – 213;
[12] Octavian Ionescu – Însemnări istorice despre satul Vorniceni, din ținutul Dorohoi, editura Axa 1999, pag. 202;
[13] Gheorghe Gherman – Vorniceni – Însemnată vatră strămoșească, editura Agata, anul 2007, pag. 114;
[14] Ilie Avârvări, Începuturile învățământului primar în plasa Bașeu a fostului județ Dorohoi, Editura Stef, Iași, 2015,          pag.211;
[15] Ilie Avârvări, Începuturile învățământului primar în plasa Bașeu a fostului județ Dorohoi, Editura Stef, Iași, 2015,          pag.212;
[16] Dionisie Pădureț, Leagănul împlinirii mele, editura, Agata, 2007. Pag.69.

Bibliografie:

  1. Avârvări, Ilie: Începuturile învățământului primar în plasa Bașeu a fostului județ Dorohoi, Ed. Stef, Iași – 2015;
  2. Burac, Gheorghe: Comuna Vlăsineşti, Școala 150 (1865 – 2015). Privire monografică, Ed. Agata, Botoşani – 2015;
  3. Epure, Teodor (şi Barbacaru, Mihaela): Tezaurul toponimic al comunei Vorniceni (Ed. Agata, Botoşani – 2008
  4. Gherman, Gheorghe: Vorniceni – Însemnată vatră strămoșească, Ed. Agata, Botoşani – 2007
  5. Ionescu, Octavian: Însemnări istorice despre satul Vorniceni din ținutul Dorohoi, Ed. Axa, Botoşani – 1999;
  6. Merenciuc (Vasile), Eugenia: Amintindu-ne de liceu, Ed. Junimea, Iași – 2010
  7. Neamțu, Vasile Gheorghe: Șendriceni, Monografie, legende, documente și mărturii, Ed. Quadrat, Botoșani, – 2008;
  8. Pădureț, Dionisie: Vorniceni, Leagănul împlinirii mele, Ed. Agata, Botoşani – 2007


Abonare la articole via email

Introduceți adresa de email pentru a primi notificări prin email când vor fi publicate articole noi.

Alătură-te celor 2.569 de abonați

2 comentarii la acestă însemnare

  1. […] Articol complet la: http://www.luceafarul.net/scoala-vorniceneana-secvente-monografice-vorniceni-jud-botosani […]

  2. […] primară: http://www.luceafarul.net/scoala-vorniceneana-secvente-monografice-vorniceni-jud-botosani-3 Primit pentru publicare: 13 mai 2016 Autor: Prof. Teodor EPURE Publicat (secv.3): 25 iulie 2016 […]

Lasă un comentariu

Drept de autor © 2009-2018 Revista Luceafărul. Toate drepturile rezervate.
Revista Luceafărul foloseşte cu mândrie platforma de publicare Wordpress.
Server virtual Romania

Statistici T5