SCRIITORI ROMÂNI DIN DIASPORĂ – IONUȚ CARAGEA
Un regal liric
Autor, N.N.NEGULESCU (scriitor, director de imagine al ziarului „Raţiunea”,
departamentul diaspora romanească, critică literară)

Departe de speculativ, poetul Ionuţ Caragea aspiră la revelarea fenomenelor autentice. Este o primă şi esenţială caracteristică a modalităţilor sale de fiinţare în edificiul liric pe care îl creează şi îl recreează.

Desigur, opţiunile disciplinei de credinţă îl situează în sfera amplelor meditaţii. Şi, prin formule şi tehnici expresive, purtătorul de limbaj modelizează nucleele cuvintelor – aparent uzuale ale lumii fizice, impregnându-le prin filtrul culturii cu străfulgerări artistice. Dar, „magia poetică e severă” – rostea în cuprinsul cărţii Structura liricii moderne, Hugo Friedrich. E „îmbinarea fanteziei şi a puterii de cugetare” – mărturisea Novalis. La rândul său, Victor Hugo consemna în Les Contemplations: „cuvântul e o fiinţă vie, e mai puternic decât cel care îl mânuieşte; apărut din întuneric, creează sensul pe care el îl vrea; însuşi cuvântul este ceea ce aşteaptă din afară cugetul, văzul, simţirea – şi e chiar mai mult – : e culoare, noapte, bucurie, vis, amărăciune, ocean, infinit; e logosul lui Dumnezeu”.
Astfel spus, se înţelege că poezia „arată calea” pe care o urmează poetul. Însă totul ţine de misterul destinului.

În trecere prin literatură, Ionuţ Caragea se înscrie pe o anumită orbită, care poate fi determinată cu ajutorul unor coordonate trasate de metode critice viabile. Aşadar, să-i urmărim evoluţia şi fuziunea etapelor în dinamica lor specifică. Despre distinctivul modernism tipic, construit pe certitudini, ne covinge poetul prin perenitatea operei: Delirium Tremens, poezii, 208 pag., Colecţia Debut, Editura Stef, Iaşi, iulie 2006; M-am născut pe Google, poezii, 144 pag., Colecţia Universal, Editura Stef, Iaşi, martie 2007; Donator Universal, poezii, 120 pag., Colecţia Universal, Editura Stef, Iaşi, iunie 2007; Omul din cutia neagră, poezii, 106 pag., Editura Fides, Iaşi, decembrie 2007. Deci, în tipul de analiză practicată aici, se cuvine o abordare cronologică.

Materia volumului de debut Delirium Tremens este pigmentată de amintiri polarizate eufonic prin accentele mirajului erotic, în registru confesional. Modulaţiile sunt tensionate, încărcătura afectivă se mai sprijină şi pe un imaginar ideatic, dubla văpaie a suferinţei metafizice pune la grea încercare ecoul ontologicului liric. Spre exemplificare, prezint un interesant travaliu artistic descifrat în poemul „Stele Verzi”. La prima vedere, osmoza forţelor stilistice dă impresia unei temperaturi melancolice în notă personală. Desigur, mişcările limbajului, reflexele imaginilor uneori ireale, înfăţişează aparent subiectul iniţial al „evenimentului”. La noi, ajunge chiar o vibraţie de contemplare. Dar elementele puternice ale sensibilităţii, evoluează şi în alte zone decât cele exterioare, sustrase locurilor şi timpurilor comune. În prim plan, poetul se descoperă surprins de „invazia aminitirilor” : „/ nu credeam că amintirile îşi vor înfige în trupul meu / colţi de fildeş / nici că privirile fotografiilor vor iscodi de câte ori / inima va bate într-o secundă /”. Este deci, percepţia fenomenologiei conştiente: adică impulsul iniţial amorsat din real. Desigur, într-un asemenea caz, se naşte întrebarea: percepţia a atins substanţa gândului, stimulând fantezia, ori energia-gând a cuprins lumina arhetipului fanteziei? Pentru că, într-un spaţiu imaginativ – dar cu eul receptiv, adânc ancorat în natura vieţii, poetul îşi declară voit solitudinea: „/ singur cuc în mijlocul nopţii /”, deşi este – după cum vom remarca din chiar geneza poemului, părtaş şi la pluralitatea „concretului”. Şi, pluralitatea creativă prin transfigurări devine prolifică în unitate: „/ mioarele-mi ţin de urât / vorbind pe limba unei pendule ce moţăie în stână / fusul învârte orele de lână /” (admirabile metafore de referinţă date frăgezimii iluziei timp-netimp în spirit metafizic!). „/ firul urzeşte şi îmbracă Luna-n haine noi / marea geloasă întinde palmele cerşind / valurile strigă cu spume la gură:/ noi vrem Pământul ce ne-a-nşelat / cu tine-n asfinţit!/”. Ei bine, din această ipostază, poetul vede firul timpului nevăzut, îmbrăcând Luna (astru responsabil de fluxuri şi influxuri, de naştere şi moarte). „Aude” strigătul ondulaţiei elementului primordial apă (marea geloasă), revendicând purificarea materiei grosiere, predominantă în lumea formei („noi vrem Pământul ce ne-a-nşelat”). Unde nu trebuie neglijat simbolul ezoteric al botezului…

Este ilustrativ: „/nu credeam că lacrimile se-adună într-o groapă/ adâncită de suspine/ nici că toate speranţele sunt cu capul în nori/ visând încă la nemurire/ văd Stele verzi/”. În finalul poemului, poetul părăseşte relativismul trăirii „organice”, angajându-se în transcendent prin „speranţele” care „ating” dimensiunea etherată a norilor („visând încă la nemurire”). Consecvent, el îşi numeşte cu devoţiune poemele – Eu la pătrat, Colţ de Rai, Dragoste de heruvim, La început a fost punctul, Renaştere, Trag cu ochiul la capitolul Nemurire, Tu din Eu, Şamanul timpului, Urme, Să ne ţinem de mână şi să privim răsăritul, Orfelinat celest, Invocarea celuilalt Eu, Umbra vieţii, Agnus Dei, Babylon, Şi semeni printre semeni, O nouă viaţă, şamd., gradând discursul poetic rafinat, fosforescent, până la sublimare. Totuşi semnele devin eruptive când se situează pe sine şi îşi situează şi opera în momente crepusculare; atunci imaginile şi excitările diferă: „/nu mai trebuie să spun nimic totul vine de la sine/ aş putea să scriu şi cu ochii închişi / şi tot vor răsări perle din degetele mele întrepătrunse-n tine /”; „mi-a spus cineva că nu voi ajunge niciodată poet / ţin minte / avea dreptate sunt doar micul tău geniu şi cel mai bun amant / nu ne ştie nimeni doar noi unul pe altul nu ne mai interesează ceilalţi / suntem doi îngeri răstigniţi de trandafirii inimilor în mica noastră chilie de sfinţi (tanti, tanti)”. Iar în alt loc: „/ viaţa este zero, la puterea doi / şi rămâne zero, nuli suntem şi noi / viaţa este unul, împărţit la doi / rămâne jumătate, restul la gunoi / viaţa suntem toţi, radicali din unul / şi rămâne răul şi în mijloc bunul / viaţa este sfera, cercul şi pătratul / scotocind prin toate, aflăm rezultatul / viaţa e triunghiul, dreptele catete / şi rămâne unghiul fără epitete / viaţa e obtuză, până-n infinit / şi rămâne punctul, singur şi uimit / viaţa-i printre puncte, o mulţime vidă / şi rămâne moartea, singură, rigidă / viaţa este zero, zero absolut / la puterea doi, un necunoscut / viaţa-i geometrie – simplă cum sunt Eu / însă Eu²= Dumnezeu / (Eu la pătrat)”, unde structurarea paradigmei, convenţiile rimei, numărul de silabe din vers, nu împiedică originalitatea să se manifeste în mod distinct.

Nu cumva, preocuparea voinţei expresive faţă de voinţa formală ia aspectul unei oficieri dezolante, pentru ca în finalitatea poemului să-şi proclame superioritatea prin transcendenţă? Pe calea înnobilării, tema creaţiei sale poetice este în legătură natural – spirituală cu universul, culminând prin bogăţia conţinutului (Şi semeni printre semeni): ” / Şi iată-l cum păşeşte / E mai bătrân cu-o treaptă / A fi este – lumeşte – / O pildă înţeleaptă / Şi iată-l cum se-nalţă / La cer fără să-l doară / E plin de cutezanţă / Ca şi întâia oară / Şi iată-l cum grăieşte / Prin cărţile creştine / De mori este lumeşte / Şi voi veţi fi ca mine / Şi iată-l cum coboară / În tot se regăseşte / E croncănit de cioară / Şi aripă de peşte / Şi căi necunoscute / Culegi ceea ce semeni / Şi vrute şi nevrute / Şi semeni printre semeni / Şi iată-l cum şi-ascute / Privirea pe-ndelete / şi suflete pierdute / Te hăituiesc în cete / Şi iată-l cum domneşte / În viaţă şi în moarte / Lumeşte nelumeşte / Aproape şi departe / Şi iată-l cum păşeşte / Poet printre poeţi / Lumescul nelumescul / Mă vreţi şi nu m-aveţi… /”. După cum se observă, forţa de iradiere are darul de a înfrunta tradiţia lirică.
Volumul Delirium Tremens anticipează surprinzător de exact continuitatea operei poetului în care esenţialul rezultă din întreg.

Principalele virtuţi ale scriiturii din ,,M-am născut pe Google” se descoperă abia după trecerea prin poemul invocator „Lăsaţi-mă să-mi termin poezia” (pag. 60): „/ poezie deschide-te şi lasă-mă să intru / în tărâmul tău de vis / sufletul meu este cheia cuvintelor / suferinţa mea este calea /”; „ea este casa în care mă voi odihni / mormântul la care-mi vor plânge copiii / rugăciunea către bunul Dumnezeu / ea îmi este fericirea / şi exilul /”. Ţinând seamă de claritatea semnificaţiei simbolice, sesizăm înnoirea eforturilor spirituale înspre speranţa apropierii de perfecţiune (năzuinţă etern umană). Rezolut sens dat vieţii cu valenţe înălţătoare din „microcosmos” în „macrocosmos”.

Idealitatea demeresului se prefigurează din conştientizarea (şi “acceptarea”) ciclurilor de renaşteri: “/născut pentru a fi liber/ căutător de comori printre tainele acestei vieţi/ născut pentru a fi om/ îndrăgostit de himerele acestei lumi/ născut pentru a fi…/”; “/născut să respir sufletele celorlalţi/” (Născut pentru a fi liber). “/născut să fiu om/” – subtil enunţ, menit să (re)confirme consacrarea omului (ca divină emanaţie din monada universului, potrivit Teoriei Creaţionismului), dincolo de rigida interpretare din Teoria Transformismului, susţinătoare (doar) a percepţiei somatice. Cromatica metaforică ,,/născut să respir sufletele celorlalţi/” este un veritabil element de coeziune, de comuniune, dar şi de amplitudine, capabilă să depăşească banalul şi nocivitatea. Pe ritualicul “traseu”, capacitatea de reprezentare poetică “dizolvă” declinul timpului lăsând senzaţia unei clarviziuni înfiorate: “/m-am agitat în jurul acelei picături o veşnicie/”; “/Ar trebui să iubeşti picătura pentru că-ţi limpezeşte săngele şi-ţi domoleşte focul în rărunchi/” (Picătura). Sau: “/cerul poleit/ prometeice gănduri/” (Unde eşti?); “/am bătut din poartă în poartă/ strângând de pe ici de pe colo puţină iubire/ o ţin la pieptul meu am crucea cheie/” (Am bătut la poartă); “/la mal pământul jăratec/ aerul plin de fum şi pucioasă/ botezul focului/” (Rugăciunea unui fachir); “/mă gândeam unde o fi inima mea/ printre atâtea alte o mie/” (Iubiri off-line).

Când sufletul poetizează, poezia este sugerată (evocator) printr-o “regăsire” cu geniul eminescian: “/ne odihneam regăsiţi sub teiul bătrăn/ din flori îţi împleteam o cunună,/ flori muritoare – nemuritoare rămân/ sus pe cer – şi Luceafăr şi Lună/” (Lui Eminescu). Tot metaforizând, necunoscutul este redus la cunoscut: “/m-aţi căutat peste tot şi eram pretutindeni în adăncul fiinţei/ în esenţa lemnului crucii/” (Sentiment accesibil).
Efervescent, “M-am născut pe Google”, oferă o posibilă transformare poetică a lumii, căreia nu-i lipseşte un istorism arhitecturizat.

,,Vinerea Mare” eschide fereastra spaţiului extins, ocupat de “Donator Universal”. De această dată, din interior, poetul reformat în vogă expresionistă, aspiră la Creator printr-o pulsaţie a crucii cardinale: “/Din miez de nuc/ Crucea mi-o duc/ spre Creator/ Pe cruce mor/”. Cea de a doua poemă “Crist îmbătrânit” s-a născut dintr-un paradox. Fiind atras de gravitaţia terestră, poetul trăieşte experienţele existenţiale cu fidelitate, în circumstanţele povarei timpului însumat, vinovat de perisabilitatea conţinutului material (de fond şi formă). Perisabilitate care, îi pendulează crezul sapienţial între derizoriu şi transcendent. Altfel, cum de se implică ca actant al ideii de “îmbătrânire Cristică”? Apoi, tot el poetul, dă o altă configuraţie structurii textuale, pentru ca în încheierea parabolică să pulverizeze iniţiatic paradoxul: “/te întrebi de ce te atrage bărbatul acela/ cu părul albit şi mâinile aspre/ de unde are toate acele semne pe trup/ vrei să-i fii camarad de arme şi scut/ pe drumul gropit spre necunoscut/”; “/tu ştii femeie/ cu vârsta se-aşază gloria pe faţă/ însă cununa de spini este numai a lui/”. Mai departe în “Agnus Dei”, poetul se recunoaşte ispitit, atins chiar de o păcătoşenie, acuză singurătatea devoratoare, vede în “sclavie” o “chintesenţă” a “puterii distructive”, primeşte robia impietăţii: “/până şi Dumnezeu s-a născut bătrân/” (..?), dar vrea “/să mor liniştit pe limba mieilor/”. Spontana dorinţă a procesiunii sacrificiale, vine tot din simbolistica “Vechiului Testament” (ca jertfire întru Providenţă), culminând prin mântuitorul simbol Cristic (Mielul = Iisus Cristos nazarineanul).
Personal, îmi rezerv dreptul să cred că, la “facerea” cărţii “Donator Universal”, Ionuţ Caragea a fost marcat de o devastatoare seismă interioară. Însă salvarea, ieşirea din dramatic s-a produs graţie spiritului său, însetat de divinitate. Exemplele pot continua din ciocnirea straturilor eterogene: “/oare este o crimă în faţa lui dumnezeu/ să ucizi pentru o poezie/ numai pentru ca acea poezie/ să aibă parte de viaţă?/”. În “Ultimul zbor” se resimte trauma “părăsirii”: “/voi lăsa lacrimile să curgă/ şi nu va fi un secret/ doar un plânset secret/ ca înfrigurarea unei păsări bolnave/ părăsite de stol/ privind la ultima frunză/ ca la o ultimă fărâmă de cuib/”. “Mereu, mereu”, dezvoltă neîncrederi şi îndoieli, apte de a intra în textul poetic: “/o lume îşi tăinuie glorii/ o lume dezvăluie zorii/ un pas îl urmează pe altul/ iar urma rămâne ofrandă/ pământului frate de cruce/ şi gândul departe te duce/ o lume priveşte spre culme/ se-nalţă spre veşnicul haos/”. Nivelul referenţial din actul său liric se prelungeşte până la luarea în stăpânire a versantului “umbră – credinţă”: “/Colind căt e lumea de mare, pământul/ iubirile mele trecute ca gândul/ şi umbra îşi pune în mine credinţa,/ s-o port spre-ntunericul veşnic – sentinţa/”. Echilibrul metapoetic din “Donator Universal” se caută în “Durere-moarte-viu”: “/Mă-ndrept ca un proscris, spre ţărmuri anateme,/ Poeme şi iubiri, iubire în poeme/”; “/Geea îşi scoate sânul, sunt oare al său fiu?/ Înlăcrimez pământul, durere-moarte-viu/”.

Cu o intensitate neaşteptată, “Omul din cutia neagră” iese din propria fiinţă lăuntrică a poetului, venit să întâmpine lumea în totalitatea ei. Poetul foloseşte un furnal misterios în care topeşte aluviuni, dând la iveală fluidul incandescent, decantat, distilat. Comburantul este suferinţa. Turnarea (şi patinarea) în formele sintezelor poetice se prelucrează după o alchimie proprie. Astfel, devenite prototipuri cu armonii de rezonanţă, ele capătă valori într-o ierarhie a semnificării: “/o zi în care timpul/ nu are timp să-şi numere paşii/ în care păsările îşi ascund veşnicia sub aripi/ şi cenuşa ţi se aşază/ la rădăcinile unui foc fără fum/”; “/o zi în care te-ntrebi/ şi dacă păcatul nu e păcat/ şi dacă alegi şi calea cea mai uşoară/ şi dacă te legi cu lanţuri de falsul destin/ şi scrii poemul suferinţei fără margini/”; “/o zi în care statul pe loc/ sub un copac imaginar/ îţi poate aduce universul în palmă/” (poemul suferinţei).

Intuitivul dă prezenţele introspecţiilor de instanţă mistică: “/poate că raiul nu este/ decăt o mulţime de inimi concentrice/ poate că sângele curge/ doar pe un jgheab de duzină/ poate că celui de sus nu-i place/ omul habotnic/ ci omul care învaţă să zboare/ chiar dacă zborul ţine de pântecul mamei/ şi până la bătrâneţea prăpastiei/” (inimi concentrice). Deloc episodic – dar cu laturi diametral antagonice, sălăşluieşte în simţurile poetice “întunericul”, întruchipându-şi duplicitatea: “/întunericul/ nu este decât un paradis/ cu luminile stinse/ în care oamenii-şi strigă pe nedrept/ izgonirea/ ce poate fi mai frumos/ ca paradisul cu luminile stinse/ acolo unde se altoiesc păcatele lui Adam/ cu păcatele Evei/ acolo unde încolţesc seminţele veşniciei/ bun, şi cu lumina ce facem?/ închidem ochii şi visăm la paradisul/ cu luminile stinse/” (trăiesc în paradisul cu luminile stinse).

În poemele lui Ionuţ Caragea, până şi tăcerea jubilează “dată cu vocea la maxim”…: “/cum vrei să te ţină minte lumea/ ca pe un om vesel/ ca pe un om trist plăngând adesea/ ca pe un poet spânzurat de cuvinte înalte/ cu ochii pierduţi printre stele/ îmbibate-n alcool/ priveşte lumânările se aprind/ în cimitire se proiectează filmele mute/ şi cine să aplaude şi cine să aplaude/ şi cine să deranjeze această tăcere sublimă/ şi cine va ecraniza învierea/ a câta înviere doamne/ de la care prietenii noştri lipsesc/ a câta tăcere dată cu vocea la maxim/ a câta trecere în revistă/” (tăcere dată cu vocea la maxim).

Prin imboldul său creator, tânărul poet Ionuţ Caragea – al cărui suflet are limpezimea şi memoria ancestrală a cristalului, ne-a dăruit un regal liric în patru volume, demn de o înaltă preţuire. Dar, pentru o definire mai exactă a Quadrivium – Trivium-ului dar şi a Quantei vestitorului înzestrat Ionuţ Caragea, citez un fragment de text celebru în care acesta se regăseşte: “Izvorul a tot ce e viaţă omenească zăcea pentru Goethe în sufletul individual, în “monada” ce se dezvoltă dinăuntru în afară şi trăieşte în cursul acestei dezvoltări avântate într-o legătură natural-spirituală cu universul” (Fritz Martini, Geschichte der deutschen Literatur, Ed. I-a 1949).