Scrisoare deschisă către
prof. univ. dr. Ioan – Aurel Pop
Distinse domnule academician,
Chiar şi din colţuri uitate ale reşedinţei fostului ţinut Fălciu am posibilitatea să vă urmăresc în numeroasele şi elocventele ieşiri publice, la posturi de radio şi televiziune, în publicaţii periodice, în volume colective, ori în topuri de autor.
Pe unele dintre textele de mai mici dimensiuni le redistribuie cu osîrdie neobositul publicist Ion N. Oprea (de mulţi ani ieşean), prin ale sale Istorii, comentarii, miscelanea. În numărul 55 al respectivei colecţii (promovate generos de Editura „Armonii Culturale“, cu sediul la Adjud), am putut urmări minuţioasa prezentare pe care Mihai Neagu Basarab o face cărţii d-tră din anul 2020 (Veghea asupra limbii române, Editura „Litera“, Bucureşti, 250 p.).
Acum, ca şi în alte zeci şi zeci de alte ocazii (citind intervenţiile d-tră scrise, audiindu-vă prestaţiile radiofonice, ori urmărindu-vă pe micul ecran), am retrăit bucuria că ideile pe care le susţineţi sînt mai mult decît binevenite, consonînd cu ceea ce simt conaţionalii cu oarece ştiinţă de carte şi suflu patriotic.
Problema este, stimate d-le Profesor, că scrieţi şi vorbiţi în apărarea adevărului despre trecutul nostru istoric şi despre adevărata identitate a limbii moştenite de pe poziţia intelectualului „liber de contract“: or, cel puţin de la asumarea funcţiei de rector al celei mai vechi universităţi ardelene, iar apoi pe cea de preşedinte al forumului ştiinţific suprem în spaţiul carpato – danubian (Academia Română), d-tră sînteţi o persoană publică şi tot ceea ce declaraţi într-o chestiune sau alta ţinînd de istoria poporului român şi de substanţa limbii române trebuie să angajeze şi poziţia instituţiei pe care o reprezentaţi de ceva ani.
Chiar dacă evită denumiri pitoreşti ‒ precum Accademia Nazionale dei Lincei / „Academia Naţională a Linxului“ (Roma, 1603), ori Accademia della Crusca / „Academia Tărîţei“ (Florenţa, 1582 – 1583) ‒, inclusiv Academia Română (precedată de Societatea Literară Română, Bucureşti, 1866) a luat fiinţă (în 1867) cu o anumită misiune, aceea de a cultiva limba și literatura naţiei române, de a stabili normele de ortografie obligatorii pentru vorbirea autohtonă (în acord cu principiul scrierii fonetice !), de a studia (cu bună credinţă !) istoria națională română şi de a susţine cercetarea în cele mai importante domenii științifice.
Ca atare, vă-ntreb, distinse domnule Profesor, ce simte cititorul, ascultătorul, ori telespectatorul din cele patru zări ale întinsului românesc cînd află că preşedintele Academiei se plînge aidoma cetăţeanului fără răspunderi de starea jalnică a manualelor şcolare şi de ponderea insuficientă a disciplinelor umaniste în învăţămîntul preuniversitar, ori de menţinerea în şcoala românească a unor dogme care pentru alte epoci şi pentru anumite regiuni ale ţării vor fi avut şi efecte benefice, dar care astăzi contravin în mod flagrant adevărului despre români, ca urmaşi ai unui brav popor ce-a trăit în epicentrul Vechii Europe, chiar dinaintea celei mai vechi culturi italice din epoca fierului (cultura Villanova) şi dinaintea coborîrii (de la nordul Mării Negre a) grecilor în Peninsula Balcanică ? Ce simte cititorul cînd află că volumul d-tră din 2020 apare la Editura „Litera“ (rezervată cîndva textelor propuse spre publicare în regim de autofinanţare), iar nu la editura instituţiei pe care o reprezentaţi la cel mai înalt nivel din 5 aprilie 2018 ? Ce simte cititorul, ori ascultătorul d-tră cînd vă referiţi la impasurile vorbirii româneşti actuale menajînd „savanţii de catedră“ şi-aruncînd vina asupra „savanţilor de salon“ ? Dar nu sînt „savanţii de catedră“ cei ce-au încurajat excesele latinismului; nu sînt tocmai ei aceia ce-au susţinut într-o vreme predominanţa în limba română a cuvintelor de origine slavă ? Nu sînt ei cei ce-au perturbat, după 1990, normele de ortografie ale limbii române actuale (pe timpul aşezării în fruntea Academiei Române a inginerului reciclat în informatician şi apoi în filosof, specialistul în tuburi electronice cu veleităţi „cuvîntologice“, respectiv nu chiar regretatul Mihai Drăgănescu) ?
Nu sînt angajaţii instituţiei d-tră (plătiţi din bugetul Academiei, care este parte din bugetul ţării) cei ce perseverează în furnizarea de etimologii false la cuvinte cu substrat autohton ? Nu ei ne prezintă (în sute şi mii de articole ale „dicţionarelor explicative“) drept împrumuturi de la vecini (aciuaţi, de-a lungul primului mileniu creştin, în vechile provincii romane Moesia şi, respectiv, Tracia, respectiv Panonia, după alungarea lor din spaţii asiatice de către barbari şi mai fioroşi) vocabule preluate de aceştia de la înaintaşii noştri, băştinaşi de mii şi mii de ani ai plaiurilor carpato – danubiene ?
Şi cine să se raporteze la schimbările de paradigmă din galaxia ştiinţifică eurotransatlantică, de nu reprezentanţii Academiei ?
De ce „savanţii de catedră“, adică „profesioniştii“ ignoră poziţia cercetătorilor străini în probleme cardinale privind „scrierea dunăreană“, topografia culturii din „vechea Europă“, adevărata relaţie dintre limba daco – română şi limba latină (vorbită de cetăţenii romani plecaţi spre Dacia mai mult din zone afro – asiatice ale Imperiului bădicăi Traian) şi tot aşa mai departe ?
Intelectualii umili doresc, domnule Profesor, să vorbiţi nu doar despre ceea ce credeţi că e corect să admitem în probleme de istorie naţională şi de gramatică a limbii române, ci să le spuneţi CE FACE şi CE-AR TREBUI SĂ FACĂ urgent Academia Română, pentru ca STĂRILE DE LUCRU incriminate de d-tră să se schimbe cît de cît, iar intervenţia „savanţilor de salon“ să rămînă fără obiect.
Cu respect vi se adresează, în speranţa că va primi un răspuns:
Iancu Apetrei,
un slujbaş fără însemnătate
din părţile fostului ţinut Fălciu
Drept de autor © 2009-2024 Revista Luceafărul. Toate drepturile rezervate.
Revista Luceafărul foloseşte cu mândrie platforma de publicare Wordpress.
Server virtual Romania