Revista Luceafărul
  • Caută pe sit


Colecţia revistei

Anul 1

Anul 2

Anul 3

Anul 4

Anul 5

Anul 6

Fondat 2009 • ISSN 2065 - 4200 Anul 11 → 2019
Revista Luceafărul
Revista „LUCEAFĂRUL” este o publicaţie de cultură, educaţie şi atitudini destinată sufletului neamului românesc. Considerăm că omagierea marelui român Mihai Eminescu, fondator al spaţiului cultural românesc modern, este o provocare şi o datorie de onoare a fiecăruia dintre noi, căreia îi putem da curs în nenumărate feluri. Cu credinţă în misiunea noastră, încercăm să contribuim prin această revistă la crearea unor repere culturale autentice şi stabile.

Scrisoare despre copilărie

Revista Luceafărul: Anul XII, Nr. 3 (135), Martie 2020
Editor: Agata, Botoșani, str. 1 Decembrie nr. 25
ISSN: 2065 – 4200 (ediţia online)
ISSN: 2067 – 2144 (formatul tipărit)
Director: Ion ISTRATE


Scrisoare despre copilărie

Primit pentru publicare: 06 Martie 2020
Autor: Valentin PANĂ
Publicat: 10 Martie  2020

©Valentin Pană, © Revista Luceafărul
Editor: Ion ISTRATE


 

Copilăria este o comoară pe care-o îngropăm de bună voie în cel mai ascuns ungher din sufletul nostru, acoperindu-i mormântul cu tot ce aflăm după ce plecăm pentru prima oară, cu adevărat, de Acasă: lucruri menite să ne aducă un înțeles al vieții, îndepărat și fals, lucruri menite să cartografieze o junglă ce a fost lăsată să năpădească pământul de oamenii rătăciți înaintea noastră.

Frânturile de amintiri rămase în urma ei nu mai știu parcă decât să doară.

Copil, așa de copil cum știam pe vremea aceea să fiu, scriam în fiecare zi, încet și cu migală, cu litere mai mari decât ochii mei, un tratat de numai zece cuvinte despre fiecare înfățișare a firii. Simțeam că trebuie să las un fel de mărturie, pentru mine, cel ce, într-un fel, începeam să nu mai fiu; mi se părea că știu totul despre grăuntele rotund și gri de praf, despre picătura de rouă plină de raze – parcă uimite de a fi fost prinse în sâmburele lichid și magnetic de cleștar după atâta drum prin întuneric, despre truda zănatecă, de neînțeles, a furnicilor, despre lumina aceea omniprezentă, ce nu contenea să mă uluiască, despre frunzele de viță de vie, contemplate în soare timp de clipe lungi, lungi… pentru că atunci timpul era ca un ocean cald, fără țărmuri, primind în el în fiecare dimineață, proaspătă, toată bucuria renașterilor mele… Ziua de ieri și cea de mâine erau atât de departe, că nu le puteam atinge oricât mi-aș fi întins brațele gândurilor: încercam uneori, iar trupul meu de dinăuntru, așa cum mi-l știam cu pleoapele închise, semăna cu o cruce fragedă, strălucind de speranță.

Și niciodată nu spuneam cât sunt de fericit.

Colindam toată ziua, aventurându-mă tot mai departe de casă, în locuri în care azi ajung prea repede și care nu-mi mai spun nimic. Apoi, seara, ca după o lucrare ce-mi închipuiam că a fost bine făcută, mă întindeam în colbul blând dogoritor al câmpiei, urmărind cum se evaporă culorile apusului. Apăreau primele stele, atât de aproape, atât de prietene. Știam încă de-atunci, neînvățat de nimeni, că mi se revela o hartă vie, mișcătoare a veșniciei.

Totul era atât de simplu. Trăiam întreg în cele câteva străfulgerări cu care ființa mea străbătea prin lucruri, și nu aflasem că oamenii au născocit un fel de măsurătoare a timpului, după semne înșelătoare, probabil doar pentru că le-a fost teamă de acest prezent imens, etern, de necuprins. Urma să fiu și eu, în curând, amăgit, iar de atunci mă grăbesc încontinuu, în toate secundele, minutele și orele existenței mele, fără să știu încotro și de ce.

Târziu, pe întuneric, mă întorceam acasă nechemat, ca după o călătorie în jurul lumii, și-mi făceam din nou culcuș în privirile bunicii. Numai ea știa să mă spele și să mă îmbrace în straie curate și binemirositoare, numai ea știa să-mi adune gândurile într-o rugăciune și să mă pregătească pentru somn. Mereu adormeam zâmbind, nu mai știu cui sau de ce, în mireasma busuiocului pus la icoană… iar visele mele erau limpezi, limpezi, străbătute de amintiri dintr-un viitor ce nu a mai sosit niciodată…

Acum, îmi sunt mie însumi târziu… câteva fire albe îmi spun că am poate vârsta la care bunica m-a văzut născându-mă și m-a luat pentru întâia oară în brațe. A făcut-o cum numai ea știa s-o facă, cu o dragoste nemărginită, lipsită de orice așteptări, bucurându-se desăvârșit de mine și așezându-mă pentru totdeauna în mijlocul lumii ei. O lume firească și umilă, neîmpodobită, o lume nestrăbătută de niciun veac, o lume de femeie simplă de la țară, dăruită de Dumnezeu cu un suflet curat.

Fiii ei, părinții noștri, s-au certat sau nu s-au înțeles, și casa este astăzi vândută unor străini, unor oameni care poate și-au ucis copilăria în altă parte. Iar noi, cei ce păstrăm acele locuri în inimă ca pe cea mai sfântă dintre icoane, nu mai putem privi decât de pe drum, din mersul mașinii, cu un fel de stânjeneală. Nu mai putem atinge pământul bun al curții, nu mai putem intra în odăile răcoroase, nu ne mai putem odihni. Poate că până la urmă vom muri pur și simplu de oboseală, fără a fi putut să redescoperim prospețimea și farmecul primilor ani, sufletul nostru adevărat…

 



Abonare la articole via email

Introduceți adresa de email pentru a primi notificări prin email când vor fi publicate articole noi.

Alătură-te celorlalți 2.592 de abonați

Lasă un comentariu

Drept de autor © 2009-2020 Revista Luceafărul. Toate drepturile rezervate.
Revista Luceafărul foloseşte cu mândrie platforma de publicare Wordpress.
Server virtual Romania

Statistici T5