Nicolae-Emanoil Bellu s-a născut la 28 martie 1931, în orașul Sinaia, plasa Sinaia, județul Prahova, unde a și murit la 22 septembrie 2017, fiind înmormântat în cimitirul local. A fost căsătorit și a avut un fiu. A absolvit Institutul Politehnic din București și a lucrat ca inginer în domeniul feroviar. Despre istoria Parcului (Georges) Riegler (astăzi, Dimitrie Ghica) din oraș, mi-a vorbit într-un interviu realizat la 30 iulie 2013, la domiciliul său din localitate.

• – Domnule Emanoil Bellu, când a apărut parcul din Sinaia?
• – Acesta a luat ființă odată cu venirea Domnitorului Carol I, care și-a adus sfetnicii la Sinaia; dintre ei, Dimitrie Ghica, un boier de viță veche, avea un conac pe actualul amplasament al cazinoului și o moșie alcătuită din pământuri și păduri mult mai mare decât parcul ce-i poartă astăzi numele. Parcul, care făcea parte din grădina lui personală, este o donație a sa făcută comunei (pe atunci) Sinaia [în anul 1881]. Ulterior, acesta a suferit modificări, în sensul că drumul național, care trecea chiar prin mijlocul său, a fost deviat, în locul lui fiind amenajată aleea principală. Concomitent cu apariția cazinoului, au fost ridicate hotelurile Regal, Palas și Caraiman, ultimul, în care se afla localul fraților Capșa, fiind un model de lux și de rafinament la vremea aceea. Firma germană Siemens & Halske a montat în bazinul din fața Hotelului Caraiman fântâni arteziene și reflectoare cu filtre de lumină care produceau irizarea apei, inaugurat într-o seară de vară a anului 1939. De atunci, forma parcului nu s-a mai modificat, dar peste el au trecut multe vicisitudini. În cele două războaie mondiale, hotelurile au devenit spitale de campanie, iar, în timpul războiului civil din Grecia [1946-1949], cazinoul și Hotelul Palas au adăpostit partizanii comuniști răniți; tot aici, au fost cazați și copiii greci refugiați, care au transformat parcul într-un maidan plin de noroi, unde nu mai exista nicio urmă de verdeață. În acea perioadă, grădina a fost închisă pentru accesul publicului.
• – Care erau dimensiunile inițiale ale parcului?
• – Exact cele actuale – aproximativ patru hectare.
• – Cum arăta la început?
• – Era destul de simplu, dar extrem de frumos, fiind locul de promenadă în care lumea își făcea plimbarea de dimineață și de după-amiază. Aleile erau acoperite cu piatră măruntă de calcar alb compactat, băncile – din lemn, pe structură din fontă, iar iluminatul era asigurat de stâlpi din fontă neagră. În perimetrul lui, exista un pavilion de tratament hidrodinamic, care nu s-a mai refăcut, o clădire în care evoluau orchestre celebre din Europa și un chioșc, diferit de cel de astăzi, unde cânta, dimineața și după-amiaza, fanfara Batalionului Vânători de Munte. Cazinoul, în jurul căruia gravita întreaga activitate din parc, era legat de Hotelul Palas printr-un tunel subteran, folosit mai ales iarna. În fața cazinoului, era amplasată statuia lui Dimitrie Ghica, ulterior fiind adus și bustul lui [Ion] Iancu Brezeanu – ambele, mutate de mai multe ori. Vegetația era clasică – brazi, pini, arbuști ornamentali, garduri verzi, flori și gazon. Niște grădinari inimoși au reușit să transplanteze floarea-reginei, care creștea la înălțimi mari, în dreptul cazinoului, la altitudinea de 800 de metri a parcului. Acesta era împrejmuit cu gardul actual, vechi de peste 100 de ani, realizat din fier-beton și plasă de sârmă; existau două porți principale, pentru mașini, alte două, mari, în spatele cazinoului, restul, mai multe și mai mici, fiind destinate publicului.
• – Ce a mai rămas astăzi din parcul de altădată?
• – Tot ce există acum a fost refăcut după structura de odinioară; în plus, bazinul a mai fost mărit, au apărut locuri de joacă pentru copii, un patinoar (iarna) și o terasă (vara). De la Vila Știrbey, au fost aduse niște statuete din bronz și câțiva lei din metal, care se află în fața hotelurilor Palas și Caraiman.
• – Ce mari personalități și-au purtat pașii prin parc?
• – Ohoho… Enorm de mulți! Oameni politici, scriitori, muzicieni, pictori… Începând cu membrii Casei Regale și Împăratul Franz Joseph, continuând cu Nicolae Iorga, Take Ionescu, Alexandru Marghiloman, Petre P. Carp și [Ion] Gheorghe Duca și terminând cu Spiru Haret, George Enescu și Yehudi Menuhin, mulți dintre ei având vile aici; e imposibil să-i enumăr, sunt de ordinul sutelor. Pe lângă aceste somități, mai era clasa de mijloc, care venea de la București cu trenul de plăcere, stând cu ochii pe ceas; mâncau din coș și dormeau la cele mai ieftine hoteluri sau se întorceau cu același tren, ce aducea și 800 de vizitatori o dată, pentru că erau reduceri mari la călătoriile din timpul verii; aceștia erau, zilnic, de ordinul miilor. Se petrecea frumos pe atunci…

Florin Bălănescu