Seniori ai Culturii – Mihai Maxim
© Mariana Nicolae

Pe Mihai Maxim îl cunosc de foarte multă vreme – din alte vieți și din alte timpuri. Așa cum se întâmplă adesea în viață ne-am pierdut din vedere în vâltoarea vremurilor și ne-am reîntâlnit relativ recent. Cum? Cum altfel decât pe Facebook, dar mai ales sub semnul lui Urmuz. Iată că și persoane trecute de mai multe tinereți pot utiliza tehnologia și în alte scopuri decât cele banale, mai cu seamă culinare, medicale, politice de cartier și … motivaționale de toate nuanțele. 

Dar ce are Urmuz a face cu tehnologia și re-întâlnirea mea cu Mihai Maxim? Foarte multe. Dacă nu era Urmuz și, mai ales, perseverența adesea dincolo de omenesc a academicianului Gheorghe Păun de a-l promova în conștiința publică românească pe cel care a fost înainte mergător al culturii române, azi foarte probabil că nu scriam aceste rânduri. Dar a fost să fie, și sub semnul lui Urmuz, se-ntâmplă multe. Întâlnirea mea cu Mihai Maxim este doar un capitol.

Dar cine este Mihai Maxim?
La o privire factuală, firesc superficială, vorbim despre prof. dr. Mihai Maxim, scriitor, traducător, publicist, jurnalist; membru al Uniunii Scriitorilor din România (din 2006) și al Uniunii Ziariștilor Profesioniști din România (din 2014). Ce (sau mai degrabă cine) se află în spatele acestor elemente de caracterizare socio-profesională? Încerc în continuare o scurtă incursiune bio-bibliografică în viața lui Mihai Maxim, incursiune presărată de amintiri mai mult sau mai puțin exacte ale subsemnatei.
S-a născut în 1940, în satul Manoleasa din județul Botoșani într-o familie de țărani iubitori de carte. Așa se face că nu i-au fost străine poeziile lui Coșbuc sau poveștile lui Creangă, dar și „O tragedie americană” de Theodor Dreiser printr-o mătușă mai emancipată, cum menționează eroul nostru în interviurile date. Își amintește cu plăcere, dar și cu onestitate destul de rar întâlnită azi, de lecturile copilăriei: Micul prinț, Aventurile căpitanului Dox, almanahuri diverse, dar și literatura epocii Tânăra Gardă, Timur și băieții lui pe care și le procura de la biblioteca școlii.
A absolvit Liceul “A.T. Laurian” din Botoșani în 1956. Studiile universitare și le-a făcut la Iași și la București. De la Facultatea de Filologie a Universității din Iași a obținut în 1963 licența în limbile rusă și română, iar de la Facultatea de Limbi romanice a Universității din Bucureşti în limbile franceză și română (în 1973).  Sinergia celor două spații culturale l-a făcut pe Mihai Maxim, cu un simț remarcabil al depistării zonelor de inedit cultural, să exploreze domenii aparent nefertile, poate chiar interzise, dar care pentru un cercetător cu experiența muncii de documentare și cunoașterea avansată a celor două limbi nu putea decât să dea naștere unei apreciate teze de doctorat „Maxim Gorki şi literatura franceză”. Este interesantă aventura unei cercetări doctorale în anii ‘80 ai secolului trecut față de ceea ce se întâmplă acum în domeniul studiilor doctorale. Redau dintr-un interviu al autorului parafrazând și rezumând masiv: interesul pentru un studiu comparat al literaturii ruse și franceze prin Maxim Gorki, i-a venit lui Mihai Maxim în urma documentărilor făcute la Biblioteca Centrală Universitară și Biblioteca Academiei, unde a avut acces la materiale în limba franceză. L-a intrigat informația că în 1936, la Congresul de constituire a Uniunii Scriitorilor Sovietici, unde Gorki a fost ales președinte, acesta recomanda învățarea limbii franceze pentru avea acces în original la clasicii francezi și a învăța de la ei arta scrisului. O abordare nu foarte ortodoxă în plin regim stalinist. Dar iată că cercetătorul Mihai Maxim,  având și șansa accesului la Biblioteca „V. I. Lenin” din Moscova și la Fondurile Romain Rolland din Paris a știut să folosească această informație și să-și creeze un cadru referențial de cercetare care i-a permis ca în 1986 să-și susțină teza, fără însă s-o și poată publica. Cu toate acestea, a scris studii și referate despre Gorki pe care le-a susținut la simpozioane în țară, dar și la Congresul al IX-lea al Asociației Slaviștilor de la Kiev, în 1983. 

Pentru a nu mă rătăci printre amintirile autorului și a pierde din vedere vreo latură a activităților variate pe care Mihai Maxim le-a realizat ca scriitor dau în continuare o listă a textelor publicate de domnia sa. Cărțile lui Mihai Maxim se pot aduna sub trei categorii majore: traduceri literare din rusă, romane și publicistică. Traducerile cuprind următoarele titluri: G. Hlebnikov – Viața intimă a lui Hitler, ed. PAIDEIA (2003); A. Voronin – Atentat la Președinte, ed. PAIDEIA (1998); E. Zamiatin – Noi, ed. PAIDEIA (1999); A. Enko – Viața intimă a lui Dostoievski, ed. PAIDEIA (2003, 2012); L. Handlin – Confesiunile Verei Davâdova, iubita lui Stalin, ed. PAIDEIA (2003); Vera Malțeva – KGB în smoking, ed. Historia (2006); A. Marcenko – Mareșalul Malinovski, ostașul Patriei, ed. PAIDEIA (2009); O. Grinevski – O mie și una de zile din viața lui Hrușciov, ed. PAIDEIA (2012). Este ușor de remarcat din această simplă înșiruire de titluri că Mihai Maxim are flerul descoperirii senzaționalului sau măcar al ineditului din spațiul pe care, din păcate, adesea îl expediem rapid prin hipercorectitudine ideologizantă de o anumită nuanță, uitând că ideologiile sunt ceea ce sunt tocmai pentru că nu sunt universale, ci reprezintă valorile și credințele unor anumite grupuri. Și, dincolo de fler, Mihai Maxim are disciplina și profesionalismul de a-și asuma să fie interfața cititorului român cu o cultură aflată într-un con de umbră. 

Cărțile de autor ale lui Mihai Maxim cuprind romane și publicistică culturală. Primul său roman, Satul de sub ape apare în 2004 și este o evocare emoționantă a satului natal dispărut sub apele Prutului care a dat naștere unui mare lac de acumulare pentru nevoile moderne ale regiunii cuprinzând sate din România și Republica Moldova. Dramele firești sunt prezentate de autor cu înțelepciune, cu aprecierea nevoii de progres social care se grefează pe durerile individuale asumate și înăbușite. Așa cum frumos subliniază criticul Nicolae Georgescu în Prefața la volumul La porțile neuitării, „romanul lui Mihai Maxim descrie, nu deplânge”. 

Următoarea carte de autor se intitulează Scutul de speranță (2015) și este o culegere de povestiri și amintiri în care, spune academicianul Victor Crăciun în prefață, se ”reia și (se) dezvoltă firul ascuns al drumului formării personalității scriitorului și al desăvârșirii cercetărilor culturale, social-politice și istorice, legate des de probleme sensibile și specifice din România, un complex de viață cuprins în rememorări ale unor experiențe personale, insistând pe implicarea directă în procesele unei epoci de contradicții și de personaje care își au rostul lor în formarea personalității sale.”

Fereastră spre altădată (2017) care a primit premiul „Cartea Anului 2017” oferit de către Uniunea Scriitorilor este un bildungsroman în care suntem martori ai devenirii  și maturizării unui tânăr student în care-l ghicim fără probleme pe autor. Fereastra pe care Mihai Maxim ne-o deschide spre o epocă complicată, mult prea adesea brutală, dar din care autorul extrage, conform personalității și propriului său destin, părțile pozitive, de creștere și dezvoltare, este o privire spre o epocă despre care se știe din ce în ce mai puțin și oricum filtrat doar prin lentile care-și propun apriori, oarecum la comandă, dar și ca rezultat al unei gândiri critice tot mai precare a unui segment în creștere al cititorilor de azi să vadă doar părțile negative, de parcă viața ar fi doar în tușe alb-negru, și nu în infinite nuanțe de diverse culori. Cartea lui Mihai Maxim este o privire frumoasă, realistă spre o zonă de tinerețe studioasă, a unor personaje aflate la vârsta studenției, dar care nu sunt străine de problematica universală, firească a tinereții tumultoase, plină de sentimente puternice și decizii adesea regretabile, dar care în cartea lui se circumscriu firesc unei înțelepciuni sociale rezultată din desele jocuri ale istoriei atât de indiferentă față de soarta individuală a fiecăruia dintre noi. Impetuozitatea masculină (“Romeo și Julieta s-au iubit în ciuda tuturor opreliștilor” zice protagonistul) este temperată de una din cele două eroine (“Și vrei să sfârșim ca ei? Amândoi avem un viitor frumos, dar se pare că nu împreună”). Sigur se pot specula multe asupra deciziilor autorului, dar poate cu altă ocazie.  Singura speculație pe care mi-o permit aici este că în secolul XXI probabil că o majoritate importantă din cei care aparțin generațiilor Z sau Alpha, ambele integral native digital, dar nu se știe cât de alfabetizate digital, nu și-ar fi făcut prea mari probleme despre luarea unei decizii pentru că propriile persoane, eul propriu este cel care este primordial azi. 

Cel mai recent roman al lui Mihai Maxim este și cel pe care autorul îl consideră cel mai reușit. Egoismul unui vis (2019) este un roman elegant, dar melancolic evident scris de un om care a înțeles presiunile istoriei, a vremurilor asupra chiar și a celor mai dotați oameni, cei care au avut și șansa nașterii sub o stea norocoasă, dar și a unor gene puternice care le-a permis să fie primii în domenii atât de diverse ca fizica nucleară sau muzica de operă. Regretatul critic literar și jurnalist cultural Constantin Călin, fost coleg de promoție la facultatea din Iași, subliniază că și în această carte Mihai Maxim își propune, în esență, “reconstituirea unor destine și unor climate” relatând o dramă apărută nu neapărat din cauza opțiunilor personajelor, ci mai degrabă din cauza “vitregiei vremurilor” și a unor presiuni sociale care nu permiteau trăirea firească a unei vieți de familie. Impresionant, cel puțin pentru mine, este tonul echilibrat al narațiunii, în nuanțe descriptive realiste, dar nu cu tușe groase și, mai ales, prezentând cu naturalețe, dar ponderat, chiar și întâmplările traumatizante ale pierderilor de averi și statut social ale unora dintre personaje, dramele războiului, etc. Este fără îndoială parte a formației de diplomat a lui Mihai Maxim faptul că reușește să prezinte cu sobrietate elegantă chiar și aspectele neplăcute ale vieții eroilor săi, precum și rezultatul înțelepciunii căpătate după trecerea printr-o viață de opt decenii la apariția romanului.

O altă parte importantă a operei lui Mihai Maxim este formată din articole culturale și literare pe care le-a publicat începând cu 2004 în revistele Historia, Hyperion, Luceafărul de dimineață, Ateneu, Neuma, Caligraf, Plumb, Flacăra lui Adrian Păunescu, Luceafărul de seară, Observatorul din Toronto și Astralis. Și ca un adevărat scriitor interesat să lase unui public mai tânăr o imagine cât mai fidelă a epocilor în care a trăit, Mihai Maxim își adună unele dintre cele mai semnificative articole în seria intitulată Regăsiri publicistice. Primul volum al Regăsirilor apărut în 2021 și intitulat Tablouri în Miniatură conține cu precădere articole literare și culturale publicate între anii 2004 – 2020. Cea mai recentă carte, lansată la începutul lunii octombrie la Curtea de Argeș, se intitulează La Porțile Neuitării și cuprinde proze scurte, eseuri, articole despre oameni pe care autorul i-a cunoscut în diverse împrejurări. Volumul are și o interesantă secțiune de imagini care îmbogățesc și ilustrează textul articolelor. Prefațată de reputatul eminescolog Nicolae Georgescu cartea ne fixează personalitatea lui Mihai Maxim sub titlul Literatură și diplomație și subliniază că autorul este un artist al portretului literar prin care ne oferă delicate camee ale unor oameni ca Ileana Vulpescu, de care l-a legat o frumoasă prietenie, Eugen Doga, Mihai Novicov, Leonida Lari, Vasile Chinschi, Emil Pinghiriac și alții. Nu pot să nu citez aici caracterizarea atât de relevantă făcută de criticul N. Georgescu lui Mihai Maxim: “Abordările acestea se definesc drept literatură veritabilă, de foarte bună calitate, ținând de un clasicism afișat al trăirii și expresiei care este necesar oricând, în orice fel de întocmire a hărților literare în genere, pentru asigurarea echilibrului, a siguranței, a păstrării frumosului în limitele adevărului.” 

Lansarea de la Curtea de Argeș a subliniat și o altă latură a personalității lui Mihai Maxim: aceea de pasionat promotor al culturii în general. Scrie despre evenimente, oameni pe care i-a cunoscut, apariții literare, orice îi atrage interesul. Călătorește pentru a-și prezenta cărțile și este întodeauna gata să participe sau chiar să inițieze evenimente culturale. Așa se face că aflând despre Clubul de lectură Elisabeta R pe care-l organizăm la Casa Dumitru Norocea din Curtea de Argeș, și-a exprimat dorința de a participa și de a-l invita și pe scriitorul centenar Radu Theodoru. Sigur că organizarea unui astfel de eveniment presupune o muncă destul de susținută, dar am fost încântați când am avut susținerea revistei Curtea de la Argeș și, astfel, am putut organiza pe 5 octombrie, un eveniment emoționant prin conținutul său, dar și prin oaspeții veniți de prin toată țara. “Toamna în Orașul Regal – înţelepciunea senectuţii” s-a bucurat de prezența lui Vilia Banța, Lucian Costache, Ion Dulugeac, Nicolae Georgescu, Elis Râpeanu, Doina Rizea, Paula Romanescu, Dorel Gh. Vidrașcu și, mai ales, prin participarea unui numeros public local.  

Mihai Maxim ne-a făcut surpriza de a ne prezenta în premieră o emoționantă amintire  provocată de revenirea sa la Curtea de Argeș după aproape 70 de ani. Autorul și-a amintit cum a ajuns la Curtea de Argeș, printr-o decizie părintească atât de rar întâlnită azi (să învețe să se descurce singur printre străini), a evocat anii petrecuți la Liceul „Vlaicu Vodă” și, cu un umor fin, și-a reamintit de greutățile tipice ale perioadei, dar și de capacitatea proprie de a depăși greutățile. 

Închei această prezentare a lui Mihai Maxim și operei sale împărtășind regretul majorității analiștilor săi de a nu-l fi avut pe scriitorul și jurnalistul Mihai Maxim mai devreme în spațiul cultural. Mă bucur că autorul prezentat aici vine să întregească scena literară printr-o abordare clasică, solidă, coerentă, dar nu neapărat didactică și, ca atare, plicticoasă. Plăcuta documentare pentru a realiza acest articol mi-a amintit de remarca romancierului britanic Jonathan Coe, dintr-o altă cultură, cu alte mijloace de marketing, etc. etc., care observa atât de pertinent, după mine, că cititorii de azi, asaltați de știrile tot mai dramatice care ne bombardează constant, se îndreaptă spre lectură ca înspre un spațiu sigur, confortabil, poate uneori chiar predictibil în canoanele genurilor literare abordate. Sigur, spune Coe în continuare, confortul nu este singurul motiv pentru a citi, dar oamenii îl preferă din ce în ce mai mult. Mihai Maxim are intuiția nevoii de confort și pentru asta îl prețuim.

Referințe

• https://luceafarul.net/camelia-pantazi-tudor-in-dialog-cu-mihai-maxim 
• https://www.independentaromana.ro/seniorul-mihai-maxim/ 
• http://www.observatorul.com/articles_main.asp?action=articleviewdetail&ID=25793
• https://www.theguardian.com/books/2024/oct/26/novelist-jonathan-coe-liz-truss-was-very-unimpressed-to-meet-me