Revista Luceafărul: Anul XII, Nr. 5 (135), Mai 2020
Editor: Agata, Botoșani, str. 1 Decembrie nr. 25
ISSN: 2065 – 4200 (ediţia online)
ISSN: 2067 – 2144 (formatul tipărit)
Director: Ion ISTRATE

SENTIMENT METAMORFOZAT

Primit pentru publicare: 09 Mai 2020
Autor: Beatrice – Georgiana ALUPOAEI
Publicat: 10 Mai 2020
© Beatrice – Georgiana Alupoaei, ©Revista Luceafărul
Editor: Ion ISTRATE

SENTIMENT METAMORFOZAT

Ou – omidă – crisalidă – fluture.
Ou – larvă – broască adultă.

Cȃt de normale sunt aceste metamorfoze!… Circuitul naturii, legile ei, regulile ei. Ȋntrebarea e: ,,Noi nu facem parte tot din natură?”. Natura nu există fără om cum nici omul nu există fără natură. Deşi sunt două elemente complet diferite, ele depind una de alta ca ziua de noapte, ca luna de soare. Şi oare dacă noi facem parte din natură, iar fluturele și broasca trec printr-o continuă transformare până să ajungă la forma apreciată de om, noi nu dispunem de aceeași metamorfoza? Da. Răspunsul este da. Nu o vedem sau nu vrem să o vedem, dar sentimentele noastre o trădează. Ne trădează legătura cu natura și cu legile ei, cu principiile ei.

Nu suntem asemănători cu aceste ființe prin faptul că ne schimbăm înfățișarea radical (fluturele) sau modul nostru de a respira (broasca), ci prin faptul că simțim diferit de la o ora la alta, de la o zi la alta. Avem impresia că ne cunoaștem, că știm ce simțim, că totul e atât de evident și respectă principiile denotate de natură, dar trăim în minciună. Poate credem că viața este o utopie… sau o distopie… Depinde de noi, dar de ce sunt sentimentele atât de dificil de înțeles, mereu întortocheate ca firul unui fus încâlcit pe care femeile încearcă să-l descâlcească? Cum se face că niciodată nu știm ce simțim, dar spunem că știm? De ce inima și mintea noastră nu se sincronizează, nu transmit aceeași idee, aceeași emoție, aceeași stare? De ce totul pare să fie un test fără barem de rezolvare, fără speranță pentru o notă mare, fără niciun motiv pentru care să aspirăm. Pot spune ca visele sunt mai greu de aflat decât de împlinit uneori fiindcă simțim diferit mereu.

Există trei timpuri: trecut, prezent și viitor, doar că noi demonstrăm că recunoaștem doar două dintre ele: trecutul și viitorul. Nu trăim niciodată în prezent. Ne e frică de adevăr, ne e frică de ce e în fața noastră, de ce o să vedem dacă deschidem ochii, așa că preferăm să nu o facem. Ne gândim că dacă trăim într-un alt univers temporal, acuzând trecutul de prezent, dar deteriorând prezentul pentru a putea alerga către viitor, nu ne vom mai simți confuzi, nu vom mai încerca să ne învățăm sentimentele. Poate din cauza aceasta totul e atât de dificil. Fiindcă nu avem curajul să ne deschidem atât inima, cât și ochii, pentru că de fiecare dată când o facem simțim că ajungem într-un abis fără sfârșit. Mereu cădem și alunecăm, ne învârtim și transformăm tot ceea ce simțim în tot ceea ce nu există.

Dacă ar fi să ne oprim un minut, să respirăm și să ne punem întrebarea: ,,Ce înseamnă metamorfoză?” am ști ce să răspundem? Este sinonim cu transformare. Da, dar ce fel de schimbare? La ce se referă? Schimbarea din ou până în gradul cel mai înalt de fluture reprezintă binele, frumusețea, speranța, dar în cazul nostru ce înseamnă? Cum sunt sentimentele noastre, ce ne dictează ele? Asta e problema dacă am ști asta, am reuși să găsim răspuns și la întrebarea pusă, dar e atât de greu să învățăm limba pe care inima noastră o vorbește. Cu atât mai greu cu  cât mintea noastră vorbește una diferită și este la fel de încăpățânată ca un taur și nu vrea sa descifreze o alta. Aș încerca să găsesc o definiție a metamorfozei, dar nu cred ca toți ar avea aceeași părere cu mine în cazul ei. Dacă ar fi să asociem pentru fiecare litera din cuvântul METAMORFOZA o emoție, ce fel de definiție ar ieși?

M – Melancolie, E – Euforie, T – Tristețe, A – Aprehensiune, M – Mânie, O – Optimism, R – Remușcare, F – Furie, O – Oroare, Z – Deznădejde, A – Anxietate.

Printre emoțiile noastre apar și unele negative, dar și unele pozitive. Totuși de ce uneori sunt mai numeroase cele negative, cum ar fi tristețea sau deznădejdea? Oare dorințele noastre nu ne dictează sentimente? Puterea noastră de a ne îndeplini visele nu are un rol important și ea? Dar cum am putea înțelege ce vrem, de ce avem nevoie când simțim doar un gol în piept, un abis în inimă și în mintea noastră, cum am putea afla ce semnifică această gaură neagră în care cădem mereu? Nu putem fiindcă nu înțelegem sentimentele? Depind una de alta ca omul de natură. Cred că mai întâi ar trebui să aflăm ce simțim, poate așa vom descifra mesajul inimii noastre. Poate că dacă am trai în prezent și am vedea adevărul despre noi înșine am reuși să ne căutăm răspunsurile la întrebările noastre. E dificil să îți deschizi ochii, mai ales când frica pune stăpânire pe forumul tău interior, frica pentru a nu fi ceea la ce se așteaptă ceilalți să fii, frica să nu poți să le faci pe toate, să îi mulțumești pe toți, să recunoști ceea ce simți și ceea ce vrei. Astfel trecem de la melancolia provocată de necunoscut la fericire, dar neputință, frica să nu o dai în bară, să nu fii judecat pentru aspirațiile tale, transformă acea euforie în tristețe. Supărarea este metamorfozată în aprehensiune atunci când neputința ne doboară, părerile celorlalți ne închid și ne obligă să renunțăm, deși noi nu vrem și ne luptăm cu gândurile și sentimentele noastre zilnic fără să reușim să le găsim răspuns. Ne e frică de ce vor spune ceilalți, de faptul ca nu cumva să ne înșelăm noi, iar ceilalți să aibă dreptate. Apoi teama devine mânie. O furie pentru ceea ce nu ești, pentru ceea ce ai devenit sau ai fost, pentru faptul ca ai fost atât de orb ani întregi, dar dintr-o dată lumea își schimbă culorile și dimensiunile. Ba e colorată, ba e gri, cu nuanțe întunecate. Dar nu rezistăm să trăim în mânie. Ne dăm seama că nu are sens, că nu dobândim nimic dacă nu acționăm, așa că încercăm să ne îndeplinim singuri aspirațiile, astfel reușim să devenim optimiști. Bineînțeles nici acest aspect nu durează prea mult. Optimismul e metamorfozat în remușcare în regret pentru ceilalți și pentru sine și iar apelăm la furie. Încercăm toate emoțiile până reușim să ne descoperim, dar mânia nu ne ajută nici de data asta. Apoi devenim îngroziți de neobișnuit și ne refugiem înapoi în cunoscut. Adică nu mai trăim în prezent. Efortul nostru este amânat, poate chiar uitat, dacă cineva nu deschide o poartă care să ne facă să ne aducem aminte de el. Partea bună (sau rea) e că mereu se deschidea acea ușiță spre o aspirație uitată pentru a ne da șansa să o luăm de la capăt, dar suntem fără speranță. Ajungem la deznădejde și nu mai avem încredere în noi, nu mai vrem să ne încredem nici în cunoscut sau neobișnuit și astfel ajungem la neliniște. Anxietatea provocată de confuzie ne întreabă cine suntem? Știm asta? Nu. Deseori nu. Deși spunem că știm, că ne cunoaștem, că înțelegem tot ce simțim, că ne pricepem toate gândurile, e doar o minciună pentru a nu trăi în metamorfoză. O metamorfoză care se reia iar și iar, dar care nu are punct de oprire.

E adevărat ca sentimentele se schimbă de la o zi la alta. E adevărat că trecem prin aceeași metamorfoză prin care trece și fluturele și broasca. Este adevărat că trăim în concordanță cu legile naturii, dar ne deosebim prin faptul că metamorfoza noastră nu e niciodată încheiată.