Revista Luceafărul
  • Caută pe sit


Colecţia revistei

Anul 1

Anul 2

Anul 3

Anul 4

Anul 5

Anul 6

Fondat 2009 • ISSN 2065 - 4200 Anul 10 → 2018
Revista Luceafărul
Revista „LUCEAFĂRUL” este o publicaţie de cultură, educaţie şi atitudini destinată sufletului neamului românesc. Considerăm că omagierea marelui român Mihai Eminescu, fondator al spaţiului cultural românesc modern, este o provocare şi o datorie de onoare a fiecăruia dintre noi, căreia îi putem da curs în nenumărate feluri. Cu credinţă în misiunea noastră, încercăm să contribuim prin această revistă la crearea unor repere culturale autentice şi stabile.

Sentimentul dragostei la români

Sentimentul dragostei la români
 
Ca prim semn al dumnezeirii, relaţia între bărbat şi femeie este generatoare de mari momente de tensiune. Misterul acestor tensiuni poate fi descoperit în faptele rezultate din actul iubirii.
Despre iubire s-au scris nenumărate pagini, dar nimeni n-a vorbit despre rolul simultaneităţii în producerea ei. Ce mecanisme duc la întâlnirea inevitabilă dintre cei doi? Simultaneitatea e, cu siguranţă, un fenomen de sorginte pur divină şi se încadrează perfect, chiar dacă psihologii n-au făcut-o, printre factorii care edifică destinul. Şi numai aşa se explică producerea în sincronie a trei evenimente care să trateze cu o acribie incredibilă acelaşi subiect: iubirea.
La Tecuci, cineva care se numeşte Iuliana Druţă scrie o carte cu titlul „Sentimentul iubirii”. Considerată a fi prima carte de psihofilozofie din lume şi aparţinând stilului ştiinţific, autoarea crede că „este complet inovativă şi se adresează omului obişnuit”. Prezentându-şi cartea, Iuliana Druţă ne atenţionează că volumul se remarcă prin patru idei (www.sentimentuliubirii.ro): „Prima idee promovează o nouă ştiinţă şi anume psihofilozofia. Psihofilozofia (psihofilosofia) este ştiinţa care uneşte în aceeaşi discuţie filozofia şi psihologia fără ca aceste două ştiinţe să se poată deosebi una de alta. A doua idee promovează o nouă orientare în filozofie (afectivismul) răspunzând la întrebarea kantiană: „Ce este omul?”, astfel „Omul este o fiinţă afectivă”. A treia idee constă în definirea în premieră a sentimentului iubirii din perspectivă filozofică şi psihologică. Faptul că sentimentul iubirii este nedisecabil din perspectiva cunoaşterii umane devine astfel de domeniul trecutului. A patra idee este un prim factor al sentimentului iubirii şi anume contextualitatea (simplul fapt al coexistenţei); relevarea acestuia deschide o nouă analiză a teoriei cunoaşterii pentru că subliniază, printre multe altele, identificarea temeiului afectiv cu cel raţional”. 
Undeva în Bucureşti, pe Calea Victoriei, etnologul Laura Jiga Iliescu conduce un atelier interactiv, vorbind periodic despre „frumuseţe şi dragoste în folclorul românesc”. Spune etnologul amintit: „Există un canon ţărănesc al frumuseţii chipului uman şi un complex de gesturi rituale care conferă şi susţin frumuseţea ori, dimpotrivă, o anulează în registrul erotic situându-ne, vom vorbi despre descântece, dragoste, apă neîncepută şi culegerea plantelor magice”.
La Botoşani, Dumitru Lavric scrie o carte la fel de inovativă ca şi celelalte două „întâmplări” amintite: „Ens Amans – sentimentul românesc al dragostei” (Agata, 2009, 294 p.): „Maniera de titrare interogativă a capitolului înainte stătător ar putea deruta lectorul poftitor de certitudini, fapt pentru care îi vin în întâmpinare cu doar câteva preliminarii care îi vor demonstra că nici autorul nu se află într-o situaţie mai fericită, fiind la rându-i măcinat de îndoieli. Dacă aş fi fost convins aprioric că românii şi-au întemeiat cu adevărat o viziune particulară asupra acestui sentiment general omenesc, rosturile prezentei cărţi s-ar fi spulberat înainte de a fi scrisă. Ceea ce pot mărturisi ferm cititorului este doar aceea că voi interoga corpusul fundamental al credinţelor, datinilor, obiceiurilor şi folclorului românesc în speranţa că voi afla ceea ce, în acest moment, doar bănuiesc – pe baza unor surse indirecte şi referitoare la alte componente ale discursului identitar românesc”.
Conceptul de sentiment românesc al dragostei poate să ducă cititorul la ceea ce Noica numea sentimentul românesc al fiinţei. Dumitru Lavric e conştient de apariţia unor posibile transgresări din partea cititorului grăbit şi îşi asumă toate consecinţele ce ar deriva de aici. 
Pentru Dumitru Lavric sentimentul dragostei la români e deosebit şi pentru că este coparticipant cu dorul („receptat ca o notă distinctă a sensibilităţii româneşti”), urâtul şi jalea, dar şi pentru că există o veşnică preocupare a femeii de a trece din anima (sufletul feminin) în animus (spiritul masculin). Oricât ar propaga versetele biblice supremaţia bărbatului asupra femeii şi, de aici, infinita ei inferioritate, oricât s-ar spune că femeia nu poate accede la transcendent, Dumitru Lavric dă dovadă de răbdare şi rigoare, demonstrând contrariul tocmai prin existenţa unui sentiment (specific) al dragostei la români. Cartea propusă de etnologul botoşănean e specială pentru că trece femeia româncă, dincolo de simplă materie contemplativă şi receptoare, în materie existenţială. Textele folclorice alese şi care acoperă întregul spaţiu românesc întăresc existenţa unor caracteristici speciale ale sentimentului dragostei la români: „Frunzişoară de trei cepe,/ Uită-te şi te pricepe/ Dragostea cum se începe:/ De la ochi, de la sprâncene,/ de la buze rumenele/ când muşcă badea din ele./ De n-ar fi ochi şi sprâncene/ N-ar mai fi păcate grele”. Fiindcă la noi, la români, până şi ieşirea din copilărie a fetei este altfel decât la alţii. Ioana Pârvulescu ne spune, după ce l-a citit pe Pieyre Mandiargues, cum e la alţii: „1. fata descoperă că are trup; 2. de la un moment dat acest trup face ce vrea el, regăsindu-se adesea într-un animal; 3. ruperea hymenului reprezintă ruperea violentă a regulilor de disciplină a familiei; 4. teama care însoţeşte sângele răspândit de hymenul sfâşiat se raportează mai degrabă la uciderea tatălui şi a mamei, aboliţi brusc şi împreună din amintirea tinerei fete” (vezi „România literară” nr.8/2005). Pe când Zburătorul nostru, „un demon frumos, un Eros adolescent”, produce alte stări, alte invaziuni în instinctul erotic al fetei.
Dumitru Lavric descoperă patru modele ale dragostei în tradiţia românească ce constituie baza acestui sentiment: modelul adamic (care echivalează primul act al dragostei umane cu consumul mărului biblic), modelul tristanian (aşezat sub semnul dragostei fatale), modelul picaresc (mai degajat şi polivalent) şi erosul bolnav (ale cărui simptome sunt insomnia şi accesele de somnambulism, anemierea şi inapetenţa alimentară). Spirit enciclopedic şi bine orientat prin labirintul analogiilor, autorul nu trece fără a descoperi prezenţe la temă în operele scriitorilor români: Dimitrie Cantemir (oraţia peţitorilor), Heliade Rădulescu (Zburătorul), Vasile Alecsandri (cugetări rostite în versuri în repeziciunea dansului), Anton Pann (cântecul de lume), Rebreanu (virtuţile erotice ale dansului), G. Călinescu (Făt-Frumos şi Ileana-Cosinzeana ca vârstă şi criză, balada, cântecul epic), A. Gorovei (alaiul solemn al Irozilor), L. Blaga (dorul ca motiv literar), Delavrancea (redarea efectelor ce frumuseţea produce asupra celorlalţi), Dan Botta (voluptatea feminină e apropiată idealului antic păgân), Eminescu (cântecul de lume) etc.
„Ens Amans – sentimentul românesc al dragostei” ne relevă cel puţin şase concluzii: 
1. „în datinile şi tradiţiile româneşti erotogonia se reflectă foarte discret, iar ceea ce am numi mituri erotice reprezintă reflexe prea îndepărtate în timp, cu ecouri firave în mentalul popular românesc”; 
2. „…erosul ,,fecundează” practic întreg folclorul, este ubicuu precum toate făpturile fantastice, îl afli unde nici nu gândeşti, demonstrând că dragostea este bază a creării de valori nu numai în lirică ci şi în muzică (o veritabilă metaeotică), în dans (erotism vertical, la vedere), în datini şi obiceiuri, în ceremonialuri ale naşterii, nunţii şi înmormântării, în colindă şi baladă, strigătură şi pluguşor etc.”; 
3. „Încercarea de cercetare a ceea ce am numi imixtiune şi contaminare dincolo de graniţa poeziei propriu-zis erotice poate duce la concluzia realistă că acest motiv literar staţionează în majoritatea compartimentelor folclorului edificând o veritabilă erotosferă în centrul căruia se află poezia lirică de dragoste, dominantă prin extraordinara diversitate a lumii de gânduri, imagini şi sentimente pe care o înfăţişează cât şi prin profunzimea şi fineţea vibraţiei de artă la care ajunge”; 
4. „O lege – încă neformulată – a lingvisticii atestă adevărul că o noţiune asupra căreia se încearcă foarte multe definiţii are capacitatea de a se retrage într-o zonă de penumbră şi de a se înconjura cu o impenetrabilă taină; este şi cazul cuvântului dor asupra căruia s-a glosat enorm tocmai pentru a se demonstra că este indefinibil”; 
5. „… tezaurul versului popular proiectează un timp şi un anotimp al dragostei alcătuite din prilejuri acordate cu ritmurile cosmice şi cu normele comunităţii, precum şi un spaţiu pe ale cărui coordonate se regăsesc cuiburi ce par a corespunde unui mitic paradis pe care omul îndrăgostit îl poate găsi doar în măsura în care îl caută”; 
6. „Detaliind, se poate spune că protagoniştii cuplului erotic preferă mai întâi elementele fundamentale ale spaţiului mioritic (dealul şi valea) ce par a exista nu pentru transhumanţă, ci pentru dragoste”.
Originalul studiu al lui Dumitru Lavric se încheie cu „O paralelă Eminescu – Creangă: Întâmplările neîntâmplătoare ale dragostei”, veritabil studiu de caz ce întăreşte fericit o originală idee: specificitatea sentimentului dragostei la români.
 
Georgică Manole 



Abonare la articole via email

Introduceți adresa de email pentru a primi notificări prin email când vor fi publicate articole noi.

Alătură-te celor 40 de abonați

Lasă un comentariu

Drept de autor © 2009-2018 Revista Luceafărul. Toate drepturile rezervate.
Revista Luceafărul foloseşte cu mândrie platforma de publicare Wordpress.
Server virtual Romania

Statistici T5