Primit pentru publicare: 31 mart.2016
Autor: Ion N. OPREA, Membru de Onoare Fondator al Rev. Luceafărul (BT)
Publicat: 31 mart.2016
Editor: Ion ISTRATE

Șfichiul Zilei

Ce facem cu mijloacele de cultură, cu publicațiile de exemplu?!

Întrebare pusă oamenilor politici, dar și celor de cultură aflați mereu, în ultimii peste 25 de ani, într-o ceartă permanentă

Se editează cu mijloacele tipografice și electronice încă multe publicații, ale Uniunii Scriitorilor din România în primul rând, avem acum și o revista a Uniunii Ziariștilor Profesioniști, ale altor  uniuni pe profesii, și ele cu publicații specifice, reviste și albume,  dar și unele aparținând asociațiilor sau instituțiilor cuturale județene, municipale, orășenești, comunale, chiar ale  unor grupuri sau persoane fizice entuziate. Le citim, scriem în ele, ne bucurăm, dar ce facem cu ele după un timp?

Într-o perioadă, se mai păstrează tradița, publicațiile expediate bibliotecilor, se catalogau și păstrau în colecții, folositoare cercetărilor de specialitate și pentru amatori. Și era bine. Eu ca istoric al presei am beneficiat din plin de o asemenea trudă a înaintașilor. Când nu am găsit un ziar, revistă, album sau almanah cunoscut ori le-am aflat descompletat, cu pagini lipsă sau articole decupate, însușite de iresponsabili, firește, m-am întristat și am semnalat și în scrierile mele, cerând mai multă responsabilitate în arhivarea documentară.
Ce se întâmplă astăzi, ar trebui să-și pună asemenea probleme, cine? Multe din publicații, editate din fonduri puține, adesea personale, mai ajung la biblioteci, iar dacă ajung, cum sunt tratate, mi-am pus întrebarea și un răspuns, ca și dumneavoastră îl găsim în ceea ce-mi scrie un vechi gazetar, mult mai tânăr ca mine, dar care, în București, editează pe cont propriu Buletin de Istoria Presei, ajuns la al 26 număr, anul III de la apariție. Ca el, greutăți de tot felul la editare și difuzare au majoritatea colegilor mei gazetarii care ne mai credem utili, acum, dar, iarăși întrebarea, ce va ști posteritatea despre activitatea de acum a unor asemenea oameni?, care, din banii lor fac mari acte de cultură. Într-un timp, Marin Rotaru, redactorul-șef al revistei Elanul de la Giurcani-Găgești, Vaslui, îmi expedia număr de număr 3-4 exemplare, din care unul îl depuneam la Biblioteca Universitară Mihai Eminescu, altul la Arhivele statului, unul i-l înmânam istoricului Ioan Caproșu, un împătimit ca și mine în arhivare, iar acum mai primesc, doar, un exemplar pentru mine. L-am întrebat, ca prieten, care e cauza? Cu expedierea revistei, cum mi se întâmplă și mie cu cărțile, Marin Rotaru, pensionar, cheltuiește aproape jumătate din ce îi achită lunar poștașul, cum să se mai gândească la eternizarea operei sale și așa destul de generoase?.
Asemenea acte, după părerea mea, ar trebui rezolvate de cei care conduc cultura în România, organisme cum e USR – dar ați văzut, se ocupă de orice numai de produsul muncii scriitorimii, nu! – de UZP – dar nici acesta nu-și găsește răgazul să răspundă măcar celor care îi propun vreo măsură benefică – de viitorul Congres al celor din presă, poate,- la 14-16 aprilie a.c., Timișoara…
Chiar, domnilor Ion Istrate și George Manole, dumneavoastră, expediați revista Luceafărul la Biblioteca Universitară Mihai Eminescu, la bibliotecile locale, municipală  și județeană, că mulți nu o fac, ați urmărit cum sunt depozitate și păstrate forma tipografică și cea de pe net? Pun întrebarea nu atât pentru mine cât mai ales, cum am spus, pentru cercetătorii de mâine!!
Dar, hai să citim scrisoarea lui C. Poenaru, poate cineva, responsabil cu soluțiile, Ministerul Culturii, USR sau UZP, ne va și răspunde:

“Domnule Oprea,

Așa cum am scris și în revistă, am facut un sondaj la vreo 10-12 site-uri ale unor biblioteci județene și universitare, și am constatat cu durere că „Buletinul de Istoria Presei” – pentru care fac destule eforturi ca să apară  cât de cât la timp – nici măcar nu e menționat printre revistele primite, nu există  o postare a numerelor acestuia pe site pentru cititori, în afara Bibliotecii Virtuale a Universității din Sibiu, care are chiar un site separat.

Așa cum s-a întâmplat și cu prof. Marian Petcu când a încercat să colaboreze cu bibliotecile județene pentru redactarea istoriilor presei locale, pentru marea enciclopedie cronologică a „Istoriei jurnalismului din Romania în date” (Polirom, 2012, 1414 p. operă  a 120 de specialiști, n.n.) , exista un DEZINTERES total și periculos pentru cultura țării din partea conducerilor acestor instituții culturale plătite din bani publici față de orice înseamna altceva decât împrumutul unor cărți și organizarea unor manifestări festiviste, vetuste și fără rezonanță  la aniversarea câte unui scriitor mai mare sau la lansarea unei cărți a unui creator din zonă.
Observ mișcarea de IDEI, ACTIVITĂȚI, PREOCUPĂRI culturale pe site/urile bibliotecilor din diverse orașe sau chiar orașele europene –  și mă  cutremur când văd stagnarea din România, lipsa de ancorare în realitatea contemporană, respingerea oricăror manifestări bazate pe tehnicile media si de comunicare actuale…
Există  o anume suficiență  inclusiv la nivelul universitarilor, blazați, indiferenți  la cercetările și realizările altor colegi cu  preocupări, convinși că numai ce fac ei este „răcnetul științei”.  Mă  refer strict la domeniul Istoriei Presei. Desigur, aceasta nu este cea mai importantă  dintre științele actuale, unii nu-i văd chiar deloc rostul. Deși, aproape zilnic se fac recursuri la articolele din presa din trecut, ca „martor în istorie”.  Din păcate, chiar la nivelul Ministerului Educației și Invațământului se vrea îndepărtarea ISTORIEI de orice fel, și mai ales a ISTORIEI ROMÂNILOR, din școli, de la studiere.
Toate aceste atitudini negative se întâlnesc MAJORITAR doar în România. Alte țări au dezvoltat programe speciale, complexe  uriașe, cu fonduri inclusiv europene, pentru salvarea presei vechi prin digitalizarea ziarelor și revistelor de la începuturi până  astăzi.
Sunt milioane de pagini de periodice străine pe care le gasești și le poți consulta online, doar la noi există  acest dezinteres primejdios.
Doar Biblioteca universitară  din Cluj și cea Metropolitană din București ce au scanat și postat pe Internet câteva zeci de reviste  – mai mult istorice și literare -pentru cercetarea liberă de catre cei interesați. In rest… un pustiu infiorator!
De ce ? De ce ? De ce ?

Cu tristețe pentru vremurile pe care le trăim,
C. Poenaru”.

Repetăm și o semnalare mai veche, care nu înseamnă doar notă de protocol, expediez cărțile mele și la multe biblioteci, numai conducerile bibliotecilor județene îmi confirmă primirea lor (Vaslui, Galați etc.), nici o unitate comunală, orășenească sau municipală nu fac acest lucru, și te întrebi mai există îndrumare și control de la nivel superior în teritoriu, că bani se cheltuiesc încă destui, deși nu îndeajuns?!