Publicat de Prof. Iordan V. Sturzu, 24 nov.2013 

Inspirată din lumea singurătăţii sudului american, cartea The Heart Is a Lonely Hunter scrisă de Carson McCullers, republicată recent în limba română sub titlul Inima-i un vânător singuratic, traducere Dorina Tulpan, în colecţia „Biblioteca Polirom”, cu personajul John Singer, un surdo-mut, în care se oglindesc pe rând alte personaje, vreo patru în succesiune, fiecare trăindu-şi în felul lor singurătatea, aduce în actualitate, prin similitudine, o altă carte realizată la Iaşi, la Editura PIM, 2013,de Ion N. Oprea, intitulată chiar aşa, SINGURĂTATE.

Numai că în locul unor nume precum Mick Kelly, căreia îi place muzica lui Mozart sau Beetthoven şi o trăieşte într-o singurătate a ei specială – viaţa, medicul Benedict Mady Copeland, legat de minoritarii de culoare din sud pe care nu-i poate ajuta îndeajuns pentru că s-ar înstrăina de ai săi, rămânându-i confesiunea către John deosebit de omenească şi lipsită de prejudecăţi, Jake Blount care îl citeşte pe Marx şi scrie lozinci comuniste pe ziduri, se confruntă în idei cu medicul Benedict, Biff Brannon, alt personaj, proprietarul unei cafenele care ţine deschis noaptea pentru că numai noaptea poate trăi pe deplin ceea ce el şi noi numim singurătate…

Prin cele patru personaje, imagine a lui John Singer, Inima-i un vânător singuratic devine un roman de o mare actualitate, indiferent de locul istoric.

Similitudine  sau nu în a scrie despre singurătate, cei doi autori, chiar dacă de la distanţă, fac probă că, în România sau America şi oriunde, singurătatea e aceeaşi deşi mijloacele  de exprimare ale trăirilor sunt foarte diferite. În cazul volumului realizat la PIM, Iaşi, Ion N. Oprea şi colaboratorii dau ocazia la circa 30 de persoane să se exprime în legătură cu starea trăită, plecând de la elevii de Liceu până la octogenari şi chiar mai vârstnici. Deci o cuprindere largă a trăirilor  cu şi despre singurătate ca mod de izolare sau acţiune a individului.

„Mă simt bine în casa asta, deşi e mult, mult prea mare pentru un singur om. Însă aşa de tare m-am obişnuit de una singură, că mi-ar fi greu să o împart cu cineva”, declară Micaela Ghiţescu, care a cunoscut viaţa în închisorile comunismului. „Sunt singur, cu un căţel, dar lucrez în fiecare zi. Sper să-mi iasă două cărţi”, susţine acad. Dan Berindei la cei circa 90 de ani ai săi, şi domnia-sa victimă a comunismului.  „Socrul meu – Nicolae Mărgineanu care a stat 17 ani în închisorile comuniste – a avut o fire extraordinar de optimistă. Toţi anii cât a stat la închisoare avea de gând, în suflet ideea că peste două săptămâni va fi eliberat. Şi treceau cele două săptămâni…”, explică actriţa Maria Ploaie ce l-a ţinut în viaţă pe profesor. „Singurătatea e o stare cu feţe multiple”, se pronunţă generalul de brigadă® dr. Gheorghe Creţu, redactor şef al revistei Rezerva oştirii române.

Ipostaze ale singurătăţii sunt şi susţinerile altor participanţi la dialogul despre Singurătate. „Despre infernul singuratic” povesteşte ceva profesorul Silvestru Pânzariu din Siret-Suceava, Ionuţ Boboc de la Ianca-Brăila scrie despre ce ar trebui să fie în toate parohiile – Preotesele-sprijinitoare morale ale preoţilor; prof. Mihai Bejenaru din Câmpulung-Moldovenesc – o poveste a singurătăţii personale mai ales în anii tinereţii; prof. Vasile Fetescu din Iaşi despre „Singurătatea nudă”; Stan M. Andrei din Galaţi despre singurătate ca o rugăciune.

Gânduri despre singurătate împletesc Marian Malciu din Slatina, Maria Cordaş din Huşi, George Timu din Vatra Dornei,  Dr Aurel Panfil din Iaşi, Elif Samedin, studentă în Bucureşti, Vasile Filip din Iaşi, scriitor, prof. univ. Ion Popescu-Siteteanu din Piteşti, Ion Grigoroiu şi Păun Malacu din Ianca-Brăila, prof Camelia Nenciu  şi Mioara Niculescu, învăţătoarea Margareta Şerban şi Dr. Iulia Şerban din Constanţa. Profesoara Doina Dobreanu din Subcetate-Harghita, Adriana Andreiaş Micu din Bucureşti, Petru şi Luca Bejinariu din Rădăuţi…

Gânduri despre singurătate sunt şi rândurile scrise de  profesorul universitar Ioan Dănilă din Bacău: „Renovat total, cu interioare amintind de sala din care se transmite Concertul de Anul Nou de la Viena, Teatrul Naţional Iaşi, reimprospătat ca o bijuterie arhitectonică, a găzduit evenimente de primă mărime pentru cultura contemporană: Gala UNITER şi, respectiv, ediţia I-a a Galei Premiilor rezervate operelor naţionale, iniţiativă a Operei Naţionale din Iaşi. Ei bine, în nici una dintre cele două seri, când a fost numit spaţiul  în care are loc festivitatea, transmisă în direct de TVR şi de Radio România Cultural, nu s-a pomenit numele poetului naţional al românilor de până la ivirea lui Mihai Eminescu, deşi instituţia  se numeşte Teatrul Naţional „Vasile Alecsandri” din Iaşi, iar în faţa clădirii este statuia maiestuoasă a întemeietorului dramaturgiei româneşti”.

Cu totul alta situatie,apreciativa ,Casei „Vasile Alecsandri” din municipiul Bacău, noi alăturându-ne Apelului lansat de participanţii la cea de-a treia ediţie a manifestării culturale „Toamna bacoviană” şi la Colocviile revistei „Ateneu”, ne solidarizam cu iniţiatorii proiectului de instituţionalizare a Casei-Muzeu „Vasile Alecsandri” din municipiul Bacău.