Revista Luceafărul
  • Caută pe sit


Colecţia revistei

Anul 1

Anul 2

Anul 3

Anul 4

Anul 5

Anul 6

Fondat 2009 • ISSN 2065 - 4200 Anul 10 → 2018
Revista Luceafărul
Revista „LUCEAFĂRUL” este o publicaţie de cultură, educaţie şi atitudini destinată sufletului neamului românesc. Considerăm că omagierea marelui român Mihai Eminescu, fondator al spaţiului cultural românesc modern, este o provocare şi o datorie de onoare a fiecăruia dintre noi, căreia îi putem da curs în nenumărate feluri. Cu credinţă în misiunea noastră, încercăm să contribuim prin această revistă la crearea unor repere culturale autentice şi stabile.

Simplă coincidență sau un destin dincolo de puterea noastră de a-l înțelege? (V)

ROMÂNIA ÎN ANUL MARII UNIRI – C[entum]
Revista Luceafărul (Bt), Anul – X

Simplă coincidență sau un destin dincolo de puterea noastră de a-l înțelege? (V)

Primit pentru publicare: 02 Sept. 2018
Autor: Dorina RODU
Cenaclul DinOgor

Publicat: 04 Sept. 2018
Editor: Ion ISTRATE

„împotriva cerului și a semnelor lui
pustiuri se vor face și ape vor veni
cu iubirea pre moarte călcînd
(un apocalips al simțurilor naște totuși
tremurătorul fir de iarbă)”
Horațiu Ioan Lașcu

Printre scriitorii care sunt sub semnul unei morți vremelnice și care ridică anumite semne de întrebare în legătură cu vârsta celor în cauză, la numai 33 de ani părăsind meleagurile lumești, se numără și poetul Daniel Turcea.

Daniel Turcea s-a născut la data de 22 iulie 1945, în localitatea Târgu-Jiu, fiind cel de-al doilea copil dintre cei patru ai familiei. A fost considerat în postumitate unul dintre cei mai mari poeți creștini ai secolului XX, în timpul vieții sale scurte, prin versurile sale și nu numai, părând a fi într-o continuă căutare a unei căi spirituale, încercând să se apropie mai mult de Creatorul suprem. Este autorul a patru cărți, două au fost publicate în timpul vieții sale: Entropia (Editura Cartea Românească, 1970), Epifania (Editura Cartea Românească, 1978) și două publicate postum: Epifania, colecția „Hyperion”, (Editura Cartea Românească, 1982), Iubire. înțelepciune fără sfîrșit, colecția „Cele mai frumoase poezii”, (Editura Albatros, 1991). Poetul Daniel Turcea a murit la data de 28 martie în anul 1979, la doar 33 de ani, sunt puține lucruri consemnate despre el, la fel ca și despre ceilalți scriitori care au avut parte de aceeași cale a unui destin christic.

Prin poeziile sale, poetul Daniel Turcea, împletește iubirea pură și lumina într-un singur fir pe care-l urmează prin labirintul vieții pentru a ajunge cât mai aproape de sacralitate, de împlinirea spirituală, menținând vie relație dintre om și Dumnezeu:

„mă apropii de Tine și Tu
mai mult decât soarele mă prețuiești
mai curat ca lumina
cea mai ascunsă privirii
mă dorești viu.”
(Daniel Turcea, Iubire)

Daniel Turcea este supranumit poetul convertit, în legătură cu această convertire a poetului, în cartea Duhovnicul (volumul al treilea din seria Doxologia – Daniel Turcea, după Epifania, cele din urmă poeme de dragoste creștină – 2011 și Urme în veșnicie -2013), ediție îngrijită de pr. Sever Negrescu, tipărită în anul 2016 la Editura Doxologia, în Iași; în nota asupra ediției pr. Sever Negrescu spune că prin spovedanie „Daniel Turcea a câștigat iertarea (în urma luptei cu patimile trupului și cu tăriile duhurilor rele) și înnoirea gândurilor în veșmântul strălucitor al cuvintelor. Ne aflăm, deci, datorită marelui duhovnic Arsenie Papacioc (poemele din acest volum îi sunt dedicate) în fața primului Poet român înviat”. Tot în această carte sora poetului, Lucia Turcea, povestește întâlnirea poetului cu duhovnicul Arsenie Papacioc și nuanțează povestirea cu unele frământări ale fratelui său în legătură cu Dumnezeu: „Într-o dimineață, la ora 6, era gata spălat și îmbrăcat ca să plece la Cernica. Cred că trebuie să fi fost cumplită lupta care se dădea în el, între mândria minții, pe de-o parte, și dorința sinceră de a-L cunoaște pe Adevăratul Dumnezeu. Era dornic să-L cunoască, dar, în același timp era și oarecum circumspect la faptul că Părintele Arsenie ar putea fi atât de documentat încât să-i clarifice toate întrebările. […]Nu bănuia ce minte ageră și luminoasă ar avea Părintele, dat fiind faptul că-n pușcărie capul nu-i fusese menajat de lovituri sălbatice! Neștiind nici părerea, cu totul excepțională, pe care acest călugăr o avea despre ideea de Mănăstire, precum că ar fi Vârful Scripturii, se gândea că va vorbi cu un diletant în ceea ce privește cunoștințele uluitoare pe care le avea, în domeniul științei, în special, și-al culturii, artei, în general. Era mândru de ele, ca un aluat de cozonac ce nu mai are loc în vas! Poate, de aceea, mi-a și spus, înainte de-a pleca la Cernica: „Lu, să știi că m-am gândit bine la asta, dacă Părintele ăsta, atât de lăudat de Ioan, nu-mi va răspunde la toate întrebările pe care am să i le pun, din toate domeniile științei și culturii, din toate artele și religiile, dacă nu-mi va explica, în cunoștință de cauză, tot ceea ce am eu în cap, nu am cum să înțeleg și să cred că Dumnezeu este mai mare decât creația și decât mintea omului(?). Eu, unul, nu am găsit pe nimeni, până acum, să mă lămurească, așa că foarte probabil ar fi ca acea persoană să nici nu existe. Numai așa poate fi!” – a conchis, sigur pe ceea ce spunea. ”[1]

Versurile religioase ale acestui poet convertit, treptat, ajung să pară a fi un jurnal de călătorie interioară, în sinele profund al lui Daniel Turcea, dar poate cel mai important, al întoarcerii sale de la sine însuși la suprafața ființei fizice, un fel de jertfă a creatorului prin propria creație „renunţarea la eu din mine însumi, eu, doar eu, un solus ipse sum, pentru ca acolo, în centrul fiinţei să se aşeze aproapele nostru, Marele aproape al nostru, Hristos.

Depărtarea lui constantă de propriul sine a făcut posibilă întâlnirea lui cu adevăratul sine. Paradox mântuitor. La întoarcerea în el, Daniel Turcea l-a găsit pe Hristos, care îl aştepta.”[2]: „El ne cheamă pe noi, care / L-am răstignit / De L-am duce acasă / Lumină aprinsă / în inima inimii, / peste adânc.”

Prin intermediul poeziilor sale, Daniel Turcea, menține o comuniune aparte cu divinitatea, iar pe această cărare a comuniunii el este călăuzit de lumină și dragoste, toate acestea având ca fundament Cuvântul originar, primordial, pe care îl descoperă treptat prin reclădirea lui în versurile sale și în sine însuși; „de la T. Arghezi la Daniel Turcea este un spațiu vast de poezie religioasă în care încap toate stilurile, de la expresionismul paşnic al lui Blaga la vizionarismul satiric al lui N. Stănescu. Este inutil să mai precizez că acest tip de poezie religiosă mi se pare esențial. Între altele şi pentru că implică şi alte dimensiuni ale existențialului şi ale spiritului.”[3]

Între cele două volume de versuri, publicate în timpul vieții poetului, Entropia și Epifania, se observă o parcurgere anevoioasă care pornește de la anumite rătăciri, dureri și căutări de sensuri, folosindu-se de formule matematice: „Scăpare nu mai există / Nu-i decât un nesfârşit Posibil / Unde logica e să te smulgi / de sub ecuațiile oricărei mişcări / să poți trăi / vieți / astfel / nenumărate” (Zen) în primul său volum, pentru a ajunge, în cel de-al doilea volum, la lumină, la armonia deplină: „Al doilea volum, Epifania, dezvăluie drumul de la suferința reală la dobândirea virtuții rugăciunii curate. De la călătoriile fantastice prin grădinile geometrice, de la deşerturi colorate şi flori de lotus, ajungem la înțelepciunea ortodoxă ca o supremă izbândă a rațiunii.”[4] „Ultimul volum al poetului Daniel Turcea prezintă o viziune creștin ortodoxă despre iubire și înaintarea în credință, scopul final fiind atingerea vieții veșnice. Armonia cu sinele și cu lumea înconjurătoare se obține prin parcurgerea unor etape nu lipsite de greutăți și de sinuozități. Nu lipsesc referințele la textele biblice atât din Vechiul cât și din Noul Testament, acestea având un rol integrator în jertfa christică. Poetul se integrează pe sine în rândul creștinilor care urcă pe scara spre cer, experiind toate etapele des-pătimirii sufletului. Îndoiala și poticnirile își fac apariția de-a lungul parcurgerii treptelor spre sfințenie. Textele sunt grave fără a atinge patetismul odelor. Senzația pe care o trăiește cititorul este aceea de confesiune sinceră în registrul colaborării dintre harul divin și neputința omenească.”[5]

„Poezia lui Daniel Turcea își așteaptă încă cititorii pentru a fi descoperită în sensurile ei profunde. Părintele Dumitru Staniloae observa cu justețe că suntem în fața unor versuri scrise pentru omul de astăzi la un nivel de înțelegere duhovnicească asemănător cu cel al sfinților imnografi: Înțelegerea luminii ca iubire apropie poeziile lui Daniel Turcea de Imnele dragostei dumnezeiești ale Sfantului Simeon Noul Teolog, fără însă a le priva de nuanțele unor forme de expresie de necontestată originalitate și subtilitate, nelipsite fiind de prospețimea potrivită omului de astăzi[6]:

„Taina pogoară, rămâi în
Taina
ființei mele, locaș
Ţie, întreită Lumină
fii tăcerea mea, fii cuvintele ele.”
(Lumină din lumină – Daniel Turcea)

Note:
[1] TURCEA, Lucia: Întâlnirea fratelui meu cu Părintele Arsenie Papacioc, în vol. Duhovnicul, Editura Doxologia, Iași 2016; ediție îngrijită de pr. Sever Negrescu, pag. 7-8
[2] ANISTOROAEI, Bogdan Ioan: Daniel Turcea, un poet care trebuie fericit cu lacrimi, 12 martie 2012 (prezentare de carte)
[3] SIMION, Eugen: Fragmente critice, Vol. 1, Scriitura taciturnă şi scriitura publică, Editura Grai şi suflet – Cultura națională, Bucureşti, 1998, p. 137
[4] MARE, Andrada: Daniel Turcea – LYRICAL MESSIANISM, JOURNAL OF ROMANIAN LITERARY STUDIES, nr. 9 / 2016
[5] CIOATA, Daniela: TREPTE ALE EPIFANIEI ÎN POEZIA LUI DANIEL TURCEA, pag. 83
[6] PETRACHE, Tatiana: Daniel Turcea – poet al Învierii, 28 martie 2012, cuvântul-ortodox.ro



Abonare la articole via email

Introduceți adresa de email pentru a primi notificări prin email când vor fi publicate articole noi.

Alătură-te celor 2.569 de abonați

Lasă un comentariu

Drept de autor © 2009-2018 Revista Luceafărul. Toate drepturile rezervate.
Revista Luceafărul foloseşte cu mândrie platforma de publicare Wordpress.
Server virtual Romania

Statistici T5