ROMÂNIA ÎN ANUL MARII UNIRI – C[entum]
Revista Luceafărul (Bt), Anul – X

Simplă coincidență sau un destin dincolo de puterea noastră de a-l înțelege? (VI)

Primit pentru publicare: 25 Sept. 2018
Autor: Dorina RODU
Cenaclul DinOgor
Publicat: 26 Sept. 2018
Editor: Ion ISTRATE

Cum ne-am înjugat cu moartea,
cum ne-am dat stricăciunii,
plânsul, lacrimile, înțelesurile cele luminate
și iată,
la cei ce stăteau în întuneric
a venit Soarele!
în moarte, Viața!
Marginile pământului s-au umplut de uimire.
(Daniel Turcea – Pomul Vieții înflorina în Lumină)

Un adevărat arhitect al unor teritorii lirice fluente, Daniel Turcea „Era convins – înainte ca termenul să intre în uzul curent, dîndu-i şi o conotaţie pur estetică – de un mondialism imaginar proteic, care uneşte toate lumile poetice şi metafizice posibile, create de umanitate. Se apropia în idealul acesta de Ion Petru Culianu, care concepea la fel proiectul religios, ca pe o imensă încrengătură de dualităţi succesive ce întreţin treaz cultul credinţei în Marele Tot al Dumnezeirii.”[1]

Despre arta poetică a lui Daniel Turcea s-a scris puțin, la fel ca și despre ceilalți scriitori care au plecat la doar 33 de ani de pe plaiurile vieții lumești. Oarecum dezamăgit în căutarea și nevoia sa intensă de Absolut, poetul rătăcește în lumea umană, imperfectă afirmând: „eu vroiam doar să amân / moartea și înfrângerea.” – (Iubire). În primul său volum de versuri Entropia, apărut la Editura Cartea Românească în anul 1970, poetul Daniel Turcea așează în versuri experiențele și sentimentele de care a avut parte pe parcursul căutării absolutului, un fel de dans al deznădejdii și al dezamăgirii în care apar și practicile inițiatice orientale: yoga, zen și confucianism. Entropia este un volum „arid şi exorbitant, în care formulele matematice se amestecă printre concepte filosofice, camuflându-se astfel parcă într-un asiatism livresc: „Scăpare nu mai există / Nu-i decât un nesfârşit Posibil / Unde logica e să te smulgi / de sub ecuațiile oricărei mişcări / să poți trăi / vieți / astfel / nenumărate”, Zen; deşi mărturiseşte, într-o scrisoare adresată poetului din exil Ştefan Baciu, cel care tradusese din Entropia că nu este budist, niciodată nu a dorit să fie. Discursul liric se desfăşoară asemeni regulilor hazardului, traducând categoriile spiritului în imagini poetice care sunt ori austere, ori somptuoase, astfel încât poetul se transfigurează într-un căutător de forme. Poeziile lui Daniel Turcea sunt pline de durerea căutării lui Dumnezeu în locuri în care nu e: în chipurile zeilor, în filosofiile orientale. În poeziile sale, Daniel Turcea prezintă iubirea ca jertfă, iar nunta sau logodna este una plină de misticism: „fațetă logodită în transă c-un rege / v-am spus cum albastru o adapă cu vise / la țărmuri de cub fericiri interzise”. Pe urmele suprarealismului, Daniel Turcea procedează la o geometrie aleatorie a visului, cedând hazardului, imponderabilităţii şi imprevizibilului o bună parte din economia semantică a poemelor”[2].

În acest prim volum, poetul meditează, cugetă cu o desfătare sufletească aparte, cu o voluptate rarisimă în spațiul literar românesc asupra genezei cosmosului și asupra evoluției vieții terrane: „Dacă ai alege Terra drept posibil/ Timp al formei clare unde se aleg/ şi din nemişcarea mişcării prin spaţiu/ şi prin timp viscere fără viaţă vi/ se trece-n mişcarea ce aparent e opiu/ din prea multe stele dintr-o dată zi// Atunci/ am fi aici înlocuind Florida/ şi ne-am gîndi în cretă umbros măslin la Cruz/ nu ar exista spaţiul acesta, Mortul spaţiu/ cu solzii legi bolnave/ de timp, de simetrii/ ce-n bronhii se hrăneşte cu sufletele noastre/ care-i parcurg catete, bisecte unghiuri şi-n/ ’nnoptate pleacă-n Lună/ cînd timpul aglomerează/ aglomerează spaţii şi spaţiile sugrumă/…/ un spaţiu în mişcare gîndindu-se pe sine/ nu nemişcarea unei atomic-ierarhii/ rotindu-se puţină sub devastarea legii/ care visează plane planări de largi nisipuri/ şi care apare clară şi aşa, cum, irizînd/ mai departe mult mai/ şi-apoi aproape-aproape/ distanţe fără aer / […] / rubiniu şi vanadiu oglinzi curg în oglinzi// un spaţiu ce există întreg dar l-am cuprinde/ nu ne-ar fi în afară nici noi afara lui/ am anula succederi etape ireale/ la nisipoase timpuri în repetate vale…” (Şansa inefabilă a renaşterii florentine); în aceste versuri întâlnim și motivul oglinzii, care simbolizează poarta / portalul dintre realitate și iluzie, însă ea poate reprezenta și un semn al eu-lui interior care vrea să privească cu certitudine adevărata esență, „în iconografia apuseană, semnificația oglinzii este contradictorie. Ea este atributul cunoașterii de sine (adevărul, înțelepciunea, prudența) […], dar și al viciilor (desfătarea, înfumurarea, vanitatea)”, (Dicționar de Simboluri și Motive Literare); aici oglinzi curg în oglinzi, am putea presupune că acest spațiu este unul haotic, care nu respectă legi, ci sunt doar timpuri nisipoase ce se scurg în spații sugrumate de prea multă aglomerație și dacă l-am cuprinde „nu ne-ar fi în afară nici noi afara lui”, ci, probabil, am exista pe o linie subțire între două lumi: cea reală și cea imaginară, sau chiar mai multor lumi / spații create de poetul Daniel Turcea. Tot aici întâlnim și timpul, prezent în majoritatea operelor literare, acesta macină spațiul și tot ce este trecător prin rapiditatea cu care se presupune că trece (din prea multe stele dintr-o dată zi); timpul ca și spațiul este văzut și ca o constantă prin care „viscere fără viață vi / se trece-n mișcarea ce aparent e opiu”; spațiul mort cu „solzii legi bolnave / de timp, de simetrii / ce-n bronhii se hrănește cu sufletele noastre” putem observa aici, spre deosebire de alte versuri și de la alți autori, că nu timpul este cel care erodează condiția umană, ci Mortul spațiu, care cu „solzii legi bolnave / de timp, de simetrii” se hrănește cu sufletele noastre. În această poezie, Șansa inefabilă a renașterii florentine (în care o întreagă Galaxie perfectă este creionată de poet), regăsim și simbolul Lunii, astfel, regăsim și partea romantică a poetului convertit, Daniel Trucea; Luna ca simbol este folosită de scriitorii romantici, ea întreține feeria naturii, dar și trăirea artistică, „considerată măsură a timpului, luna totalizează sensurile morții și ale duratei. În mentalitățile religioase, luna sugerează viața care se repetă ritmic. […] Pentru oameni, luna mai este trecerea de la viață la moarte și invers” (Dicționar de Simboluri și Motive). Putem presupune că, în viziunea poetului, în această poezie, spațiul și timpul constituie câte o constantă, iar timpul are tendința de a reveni, de a se repeta la o anumită perioadă.

În acest volum, Entropia, poetul pendulează între lumi reale și / sau ireale, fiind într-o continuă căutare acerbă a perfecțiunii, a absolutul, a divinității care se ascunde undeva în atemporalitatea și spațiile pe care poetul le cercetează și le eogiază în versurile sale. În fiecare vers al acestui volum în care divinitatea căutată nu este descoperită, întreține și amplifică sentimentul de deznădejde, dar și cel al absenței, astfel înfrumusețând particularitățile lirismului Turcian; astfel construind / reconstruind prin versuri toate aceste spații și timpuri în încercarea de a găsi divinitatea, căutarea devine un fel de corvoadă, care te duce cu gândul la posibilitatea ca această căutare a lui Daniel Turcea a fost propriul său drum către Golgota, pentru el, Golgota, fiind volumul de poezii Epifania, în care versurile sale devin trepte spre iluminare, cunoaștere, însă fără a renunța la menținerea tainei, a misterului specific.

Așadar, dacă Entropia „răspunde unei intenții limpezi, sprijinindu-se pe ideea unei poezii care-și inventează propria geometrie, propriul spațiu de forme pure și aparent dezordonate”[3], „Epifania deși păstrează liniile interioare trasate în precedentul volum devine „o cântare a treptelor” ce funcționează ca motto, așezat la căpătâiul titlului, dezvăluind „o formă a poeziei de cunoaștere, bazată pe iluminare ce câștigă în tensiune, în dramatism. Treptat se încheagă un lirism de mari transparențe și purități în care sălășluiește un suflet extatic. Poeziile seamănă cu iceberguri care mai mult ascund.”[4] Cel de-al doilea volum de versuri al lui Daniel Turcea, Epifania, a fost scris de poet în ultimii săi ani din viață. După întâlnirea dintre poet și duhovnicul Arsenie Papacioc, despre care am amintit în articolul precedent (Simplă coincidență sau un destin dincolo de puterea noastră de a-l înțelege? V), Daniel Turcea a scris „una din cele mai frumoase apologii creştine scrise la noi, din perspectiva ortodoxiei, este surprinsă într-unul din poeme”[5]: „Învăţăcelul/ s-a apropiat/ şi cucerindu-se pe sine, i-a grăit/ – mă iartă, darul/ acesta de care cu adevărat nu-s vrednic/ în locul plîngerii şi-al tînguirii, vine/ să-mi spulbere oricare gînd al urii, curat/ privesc pe cel ce m-ar ucide/ dar încă nu-i în mine bunătate/ şi dragoste n-a început să fie/ de acest dar nevrednic sînt/ a-l şi grăi,/ mi-e trupul/ străin, vrăjmaş, şi rob şi frate/ şi nu-i dau somn/ şi nu-i dau mîngîiere / spune-mi/ am însetat/ şi n-am gustat, ca stînca/ se face carnea şi mereu mă rog/ ca numai dragoste să fiu, răspunde-mi/ cum să trăiesc?…// deci/ sculîndu-se/ bătrînul mîinile şi le-a întins/ spre cer/ carnea a început să-i ardă/ şi sîngele şi carnea îi ardeau/ zece făclii de foc ardeau din palme // mut / îl privea cum arde // E mai viu!// Şi a simţit/ cum rug fiind grăia adînca pace/ ava, bătrînul/ o – întreg ca focul fii / te-apropie // aprinde” (Despre sublim), astfel, aici, observăm faptul că Învățăcelul s-a convertit, s-a mântuit. În acest poem întâlnim, ca și la alți poeți, în special la cei care și-au sfârșit viața la doar 33 de ani (Horațiu Ioan Lașcu, Ion C. Pena ș.a.), motivul sângelui care simbolizează viața, tot sângele „mai corespunde și căldurii vitale și trupești, pasiunilor. Motivul duce cu gândul și la ideea de jertfă” (Dicționar de Simboluri și Motive): și sîngele și carnea îi ardeau; prin ardere, bătrânul purificându-se, l-a determinat pe poet să înțeleagă faptul că este mai viu, după ce s-a sacrificat prin ardere. Focul fiind un motiv care are ca atribute purificarea și mistuirea, focul exprimă și emoția eliberatoare; astfel, bătrânul ava (cuvânt de origine greacă: avva / abba, care înseamnă tată, părinte), s-a eliberat de carnea și sângele terestru, imperfect. Rugămintea din finalul poemului: o – întreg ca focul fii / te apropie // aprinde, poate să evidențieze dorința poetului de a fi mai viu, pentru a avea și el în sine bunătate și dragoste, pentru a fi vrednic de darul său.

„Aflînd opinia părintelui Dumitru Stăniloaie, în 1991, după ce acesta a citit ineditele Epifaniei, descoperind aici cu uimire o întîlnire în duh cu Sfîntul Simeon Noul Teolog, în ideea că poetul vorbeşte nu numai despre cerul infinit mai presus de lumea văzută, ci şi despre cerul inimii, în care de asemenea aflăm pe Dumnezeu…, şi trimite la poemul Lecţia trezviei, adevărată experienţă isihastă pe care nici mare parte din teologi n-o vădeau cu atîta profunzime”[6]: cele văzute, chipuri, umbre sînt,/ celor ascunse/ de adevăr/ căci inima/ neajuns adînc/ razele ascunse,/ Soarele ascuns,/ văzduhul ce veghează…/ uneori focul arde mai puternic,/ alteori stins…/ cum fiecare casă are lipsă/ de lumînarea soarelui ce nu e / cu ea aceeaşi fire – altfel/ s-ar îngropa în întuneric -/ noi sîntem casa din lut ars/ şi cel sărac de adevăr se vede/ pe sine sărac de veşnicie/ şi pururi adună// Sînt şi alţi ochi şi-s alte lacrimi/ şi altă cugetare/ şi alt suflet în ea. / Cineva intră/ şi genunchii îşi pleacă,/ omul dinăuntru,/ cuprins de adînc/ al zilei care vine/ nemărginit însetată / al bucuriei / nemărginit necuprinse/ încet, înlăcrimat suflet se-ntoarce / şi cei ce faţa-i văd / – a fost o clipă -/ îl socotesc, smerit cum e, un om / bătut de soartă / şi pare, bănui, un nebun ,/ dar el de sine ştie atîtea…”, într-adevăr, versuri cu o profunzime divină, cu o lirică tainică, interiorizată, prin care poetul Daniel Turcea împletește ruga cu „dorinţa de trezvie, un altfel de a numi transfigurarea, mirarea în faţa revelaţiei” (Cristian Livescu).

Atât introspecția casei din lut ars, pe care o face poetul Daniel Turcea, cât și căutarea în exterior, dar și crearea unor lumi exterioare, din afara sinelui până la măreția galaxiei, îl ajută pe Daniel Turcea să găsească, într-un final iluminarea, chipul divin după care a tânjit încă din primele versuri, dar și să creeze oglinda propriul său suflet, o punte pe care a reușit să ajungă la destinația-i finală, mult prea devreme. „Pentru Daniel Turcea poezia devine oglinda unui suflet încarcerat de propria limitare ce cultivă hazardul existențial, însă, oricât de apăsătoare ar fi viziunile, lirismul său ascunde indicii ale reveriei ascensionale dorite sau, cum afirmă poetul în Geometria sau căutarea drumului, „este elogiul adus / de gene, desăvârșirii”[7].

Note
[1] Livescu, Cristian: Daniel Turcea, între Entropia şi Epifania, articol publicat în revista „Convorbiri literare”, 15 noiembrie 2014
[2] Mare, Andrada: Daniel Turcea – LYRICAL MESSIANISM, articol publicat în „JOURNAL OF ROMANIAN LITERARY STUDIES”, nr. 9 / 2016
[3] Manolescu, Nicolae: Literatura română postbelică. Poezia, Colecția „Canon”, Editura Aula, Brașov, 2001, p. 302
[4] Manolescu, Nicolae: Literatura română postbelică. Poezia, Colecția „Canon”, Editura Aula, Brașov, 2001, p. 305-306
[5] Livescu, Cristian: Daniel Turcea, între Entropia şi Epifania, articol publicat în revista „Convorbiri literare”, 15 noiembrie 2014
[6] Livescu, Cristian: Daniel Turcea, între Entropia şi Epifania (II), articol publicat în revista „Convorbiri literare”, 11 decembrie 2014
[7] Sebesi-Suto, Ștefan Mihai: IN SEARCH OF THE DIVINE FACE. DANIEL TURCEA, p. 6.