Revista Luceafărul: Anul XII, Nr.9 (141), Septembrie 2020
Editor: Agata, Botoșani, str. 1 Decembrie nr. 25
ISSN: 2065 – 4200 (ediţia online)
ISSN: 2067 – 2144 (formatul tipărit)
Director: Ion ISTRATE

,,Sofia”, de Elena Petriman Țarălungă, Editura Vasiliana-98, 2020, cartea întrebărilor, o precursoare a ce sunt, poate, interogațiile pandemiei în cazul Covid-19?

Primit pentru publicare: 15 Sept. 2020
Autor: Ion N. OPREA, Iași     
Publicat: 17 Sept.  2020
© Ion N. Oprea, © Revista Luceafărul
Editor: Ion ISTRATE

Sofia, deElena Petriman Țarălungă, Editura Vasiliana-98, 2020, cartea întrebărilor, o precursoare a ce sunt, poate, interogațiile pandemiei în cazul Covid-19?

           Dacă Florin Busuioc, redactorul cărții citate în titlu – Sofia, de Elena Petriman Țarălungă, Editura Vasiliana-98, 2020, 224 de pagini – ar fi plasat pe prima copertă în loc de persoana neidentificată un semn al întrebării  nu ar fi greșit cu nimic, era semnul simbol a ce este volumul, un șir de interogații, o anticipare a ceea ce facem zi de zi astăzi, în pandemia Covid-19, mereu întrebându-ne.: Ce?, Când sfârșitul care a început? Când viața frumoasă gândită și trăită, mereu așteptată pentru retrăire împreună, liberi la față, in inimă și suflet, spre bucuria copiilor noștri?, cum face și cartea-solfegiu pe alt și alt portativ, care, tot viață se cheamă, de nu se regăsesc frate cu soră!

          Mi s-a spus că vremea scrisului a trecut! Mi s-a mai spus că nu voi găsi pe cineva să-mi scrie prefața cărții. Pentru că a prefața înseamnă, în primul rând, a citi. Iar cititul – când cei din UE spun că la noi, în România, nu se mai citește – nu mai e la modă… mi-am făcut curaj, spunându-mi: Fie ce-o fi!, și Elena, în 2018, anticipându-și succesul, s-a apucat de treabă,iar în 2020, iată, ne oferă, spuneam, cartea întrebărilor, peste 200 de pagini, un chestionar cu tot felul de întrebări, despre viață, traiul de zi cu zi, despre noroc, soartă și nenorocirile pământenilor, despre războaie și marea cooperativizare colhoznică, despre căsătorie, grija pentru copii, despărțiri și regăsiri, ca moartea să nu ne fie destul și singura dușmancă…

          Asta, după ce, cu moștenirea de-acasă – cunoaștere  a istoriei neamului nostru românesc -, cu informații despre al Doilea Război Mondial culese din cărți – cu sfaturi și îndemnuri de la consăteanul ei, poetul, prozatorul, traducătorul, doctorul, academicianul C.D. Zeletin, alte povestiri, despre anii de foamete și război, din chiar locurile natale, Valea Zeletinului, culese de la alți cunoscători, din Burdusaci, satul lor natal, de la pictorul  Neculai Ciochină și profesorul dr.inginer Alexandru (Didel) Milea, le-a rânduit în cele 9 capitole manuscris – Urme de război, Amintiri de pe front,  „Ce ți-i scris, în frunte ți-i pus”, Nevastă cu de-a sila, Supărările Sofiei, Uitarea, Pe urmele Sofiei – Mărturisirile  Anei, Pledoarii  pentru Sofia, Jurnalul Sofiei -, le-a predat Editurii și… și Editura i-a găsit și prefațatorul.   Pe Liviu Apetroaie, poet și scriitor român, membru în USR, fost elev și absolvent  al Liceului Militar „Ștefan cel Mare” din Câmpulung Moldovenesc și al Universității „Al. Ioan Cuza”, Iași, muzeograf  la Muzeul Literaturii Române Iași, redactor și colaborator la mai multe reviste și edituri din localitate, deținător a multor premii și distincții cultural-literare.

          „în romanul Sofia, spune autoarea, având ca subiect prezentarea urmărilor nefaste ale războiului, dar și a psihologiei oamenilor din acele timpuri, am dat fiecărui capitol un înțeles, adăugând câte o strofă sau vreun citat”, care dă înțeles mai adânc narațiunii cu care vine, deși despre asemenea cazuri au mai scris și alții, fiecare cu vederile sale.

          Scrie Liviu Apetroaie, Iași, martie 2020, prezentând subiectul cărții, „Anastasie e un moldovean autentic, trecut prin ceea ce înseamnă un război fără o finalitate morală, așa cum și povestește, la un moment dat, celor apropiați, despre ororile de dincolo de bine și de rău, pe care le trăiește și le urmărește în campaniile cinicului front de est (Rusia ori Basarabia) unde românii… au „trecut Prutul” (…) de  unde „se întoarce din război în ziua dureroasă a înmormântării soției, căzută pradă unui destin neașteptat,în chiar curtea casei, dând din întâmplaare peste o grenadă neexplodată”

          Care sat din România să nu fi avut astfel de victime, chiar până în ziua de azi, din cauza războaielor?
          Sofia  apare în viața acestuia ca soluție de realizare de ceea ce avea nevoie – femeie în casă care s-o înlocuiască  pe Ana, înmormântată, bună și la munca câmpului, aducătoare și de o nouă zestre, dar și mamă copiilor lui, numai că, Sofia, spune același, prefațatorul, e un munte de orgoliu… e greu de supus pretențiilor lui.

          În jurul acestor personaje autoarea țese borangicul cuvintelor ei și-i plimbă, punându-i în ipostaze care mai  de care proprii obiceiului satului, ca să se înscrie în ce spune zicala ”ce ți-i scris, în frunte ți-i pus”, corespunzător capitolelor intuite: nevastă cu de-a sila, Supărările Sofiei… ca să devină de tânără mamă a doi copii vitregi…

          Lor, lui Anastasie și Sofiei, ca personaje pincipale li se adaugă altele, mai în față tatăl Sofiei și mama lui Anastasie, el este văzut ca soți„un răzeș autentic, cumpătat, venit din generațiile tradiționale pe care le continuă cu destulă asumare… un individ experimentat în relațiile interumane, care, știe să negocieze și să impună condițiile…mama lui Anastasie este imaginea desăvârșită a inteligenței și înțelepciunii populare… este trecută prin război, cu doi fii pe front, rămasă să crească nepoții, inclusiv pe ai lui Anastasie, prezenți și pe cei care vor veni, fie de la Sofia, fie cu alte soții,  soții cu domiciliul în două locuri, astfel ca cei mici să se simtă, pentru vecini ,  mereu ai nimănui.

          Partea a două a romanului, cu mărturisiri dintre Anastasie, la vîrsta sfârșitului, și Ana, fiica ce mică din căsătoria lui cu Sofia, moartea celui care în realitate își iubise copiii,  deși nu-i sărutase niciodată, schimbă notele de pe portativul vieții, narațiunea devine o întreprindere detectiv-juridică menită, cere bătrânul, să fie descurcată de fată, realizată cum a vrut-o mamă-sa, Sofia.

Iată un fragment din ce a fost ultima întâlnire a tatălui cu copiii, și explicație a ce ceream eu, semnul întrebării pe coperta cărții în discuție:
–         … „Știu  că vei reuși. Că tare mult semeni cu mama ta, cu biata Sofia.
–          În ce sens?
          -Și ea când își punea în cap ceva, nu se lăsa până nu reușea. Așa cum tu citești  o poezie, tot așa rezolva mama ta o problemă, oricât de grea ar fi fost. Până și învățătoarele surorilor tale o întrebau, când aveau îndoieli. De la ea, de la mama voastră, a moștenit fratele tău dragostea de matematică, de s-a făcut arhitect.
          -Adică, mama  le avea cu matematica?
          – Mama ta știa de toate. Nu ți-am spus c-a venit aici cu o ladă de cărți? Hai, fata mea, promite-mi că nu te lași!
          -Bine, tată, promit!
          -Și-ai să mă ierți?
          – Parcă am spus odată, tată, că te iert. Și-am  să mă rog ca să te ierte și Dumnezeu, tată!
          -Mulțumesc, fata mea! Dumnezeu să te ajute! Mă poți îmbrățișa? Așa,  ca pentru ultima  dată. Ce spun eu? Doamne!  Mereu am crezut că îmbrățișarea e doar un moft de copil! se miră Anastasie, cu vocea slăbită de boală și efortul făcut. 

          În cele din urmă, văzându-l cum se zbate, de parcă s-ar fi luptat cu propria-i conștiință, Ana se aplecă spre tatăl ei, el se ridică în capul oaselor, așteptându-i îmbrățișarea, în timp ce-i șoptește:
          -Fata mea, dacă  vei dori să afli mai multe despre mama ta, poți lua legătura cu rudele ei, că eu le-am pierdut urma, legăturile noastre s-au rupt, odată cu plecarea Sofiei. Ai acolo, în cutiuță, dovada că eu am  plătit impozit pentru terenul ce era de zestre mamei tale. Cu legea asta nouă, eu nu am cerut nimic dinspre mama voastră, dar voi aveți tot dreptul, e mama voastră, e pământul mamei voastre. Numai că sigur veți avea de luptat cu neamurile Sofiei, lacome cum le știu eu.

          Deocamdată, nu mi-i gândul la pământ, tată.  Nici nu știu unde-i locul în care s-a născut mama. Și mi-ai spus așa de multe că nu știu nici eu cu ce ar trebui să încep.
         -Incepe cu iertarea mea, fata mea!

          Ana dă aprobator din cap. Apoi, cu inima ușurată, tată și fiică se despart într-o singură și ultimă îmbrățișare. Inima Anei, mezina lui Anastasie, se muia, pe măsură ce tatăl ei se stingea. Amândoi aveau lacrimi în colțul ochilor.Și amândoi refuzau să dea drumul lacrimilor. Dar inima Anei plângea.

          Tocmai asta nu a știut  Anastasie, că inima unei femei e precum ceara: trebuie doar puțin încălzită și  se va topi.
          Iar pe măsură ce se stingea, și inima lui  Anastasie se topea de regrete, umplându-se cu amintiri ce le credea de mult uitate. Și  cu adâncă iubire pentru copiii săi, pe care niciodată nu-i mângâiase, nu-i îmbrățișase. Ce n-ar fi dat s-o poată lua de la capăt cu viața! Dar candela vieții i se stingea.”

            Și, cum se întâmplă nu rar  în viață, Ana ținându-și pomisiunea față de tată și-a găsit rudele cu pământul, urmele mamei, Sofia, – că de fotografia ei măcar, deși a voit-o n-a dat nicicând – a cărei viață se sfârșise în nu știu care spital, când avea numai 34 de ani, bolnavă de cancer, după ce născuse pe Sofian, mai mic cu un an decât Ana și pe care rămăsese să îl caute, deși, deși cândva stătuseră față în față, datorită inițiativei profesoarei lor de limba latină, care voise ca ei să se cunoască și-i pusese să joace ca Ovidiu și Iulia, într-o piesă de teatru.
-…„Tu nu știai? Doamna noastră de limba latină a crescut fără mamă, i-a adus aminte Anei o fostă colegă, Nely, și,știindu-le viața, o voia îmbunătățită.
        De asta și spune prefațatorul,Sofia este un roman de construcție amplă, părere  cu  care suntem de acord, are o arhitectură bine structurată, cum am subliniat, dar și o desfășurare cu un stil, mereu căutător, care justifică în totul ce-i scris pe coperta a IV-a, soarta de mâine a satului românesc, regăsit și descris de un condei atent cum este cel folosit cu succes de Elena Petriman Țarălungă, autoarea,  care nu-i la prima lucrare care îi pune lauri: „Casa din care Sofia plecase cu gândul că, într-o bună zi, se va putea întoarce la copii, era acum tăcută, goală și pustie…Zboară azi o tablă de pe casă, o alta mâine va zbura, până când nimic nu va mai  rămânea. Și nimeni nu va mai  ști că aici au trăit cei ce de mult nu mai sunt”.

           O carte care sfâșie sufletul cititorului, mereu incitat de semnul întrebării pus de viață, mai ales acum, în zilele lui Covid-19 care