Spre neuitarea poeziei lui Ion C. Pena 
Articol publicat în revista Uniunii Scriitorilor din România, Luceafărul de dimineață
Text integral publicat la propunerea autoare, Dorina Rodu

• Ion C. Pena s-a născut în anul 1911 pe 25 august, în comuna Belitori (azi Troianul), județul Teleorman, într-o familie de țărani agricultori, fiind primul din cei șapte copii ai familiei Chiriță (Firică) Pena și Polibiada (Lisandra) Pena. După cum ne confirmă și Marin Scarlat, strănepotul scriitorului, Ion C. Pena a urmat cursurile Școlii primare de bǎieți „Vasile Alecsandri”, în satul natal, apoi a continuat cu Școala de Comerț Elementar din Roșiorii de Vede și, ulterior, cu Școala de Comerț Superior din Turnu Măgurele, care în acea perioadă era reședința de județ. În aceste școli i-a avut printre colegi pe viitorul publicist și primar Nicolae Stănescu – Udrea (1909 – 1983) din Roșiorii de Vede și pe viitorul pedagog, poet și prefect al județului Teleorman – Florian Crețeanu (1908 – 1972) din Turnu Măgurele. Din punct de vedere profesional scriitorul a funcționat ca preceptor (finanțist) timp de 4 ani și 10 luni in Banat la Sichevița – județul Caraș Severin (1936 – 16 iulie 1941), ca delegat de agenție. Aici inființează Căminul cultural – „Lumina”, cu sediul în incinta Primăriei, doneazǎ cǎrți bibliotecii și împreunǎ cu sǎtenii procurǎ un aparat de proiecție. Conform spuselor strănepotului său, la Domnești – Muscel (actualmente în Argeș), Ion C. Pena lucrează ca agent administrativ. Aici înființează, în 1941, „Biblioteca modernă” prin care caută să satisfacă cerințele de lectură ale localnicilor, în special intelectualii comunei, precum și tineretul școlar. El este sprijinit de tineretul grupat în jurul normaliștilor Luca Ionescu și N. Ionescu. Tot în Domnești se împrietenește cu Gheorghe Șuța, care-l și găzduiește până la plecarea pe front. Ghe. Șuța era președintele Partidului Național Țărănesc, industriaș și comerciant, unchiul Elisabetei Rizea din Nucșoara, Argeș, participantă activă la Rezistența anticomunistă din Munții Făgăraș („Haiducii Muscelului”). 
• Debutul poetului Ion C. Pena a avut loc în Revista „SO4H2” din 15 aprilie 1932, cu poezia „Aplinism” care a fost scrisă în anul 1928. Tot în acest an traduce și publică, împreună cu Ștefan Baljalarschi, opera „Poemele mele” a lui Serghei Esenin. Scriitorul a mai colaborat cu versuri la revistele Prepoem, Păcală, Universul literar, Drum, Zarathustra, Epigrama, Vremea ș.a. Fiind unul dintre scriitorii interziși pe timpul comuniștilor, Ion C. Pena este prea puțin cunoscut, însă strănepotul său Marin Scarlat se luptă pentru a readuce în actualitate scrierile atât de importante ale unchiului său din partea mamei, acest demers fiind de apreciat și aplaudat! 
• Scriind într-o epocă dificilă, în care viața de zi cu zi aducea în fața poetului greutățile vremii, suferințele și sărăcia, regăsim în poezia lui Ion C. Pena toate aceste vitregii ale vremii respective, înmănunchiate în versuri de un lirism deosebit plin de metafore și simboluri, prin care, cel mai probabil poetul reușea să se confeseze, să destăinuie frământările interioare și, totodată, cântându-și trecerea anilor, care s-au dovedit a fi, nu doar grei, ci și mult prea puțini. Astfel în poezia Anii mei, publicată în Revista Drum anul III, nr. 3 din 27 noiembrie 1937, poetul, pe lângă tema trecerii inevitabile a timpului, folosește și epitete, metafore ce par a fi aduse la suprafață din tristețea profundă a eului poetic specifică unui intelectual proletar ce deține o structură sufletească sensibilă. Poetul Ion C. Pena nu condamnă trecerea anilor, a timpului, ci, se pare că îmbrățișează această irevocabilă trecere cu tot ce i-a oferit viața: cu dragostea, cu tristețea, cu bucuria. În multe alte opere scurgerea timpului macină eul poetic, iar frământările asupra acestei teme, de cele mai multe ori, nu readuc trăiri pozitive, sau de resemnare, ci rămân pe veci pierdute, („care trece și ne rănește în treacăt” – T. Arghezi), în schimb, poetul Ion C. Pena cu o undă de nostalgie, însă părând oarecum resemnat se apleacă peste calendar și peste zilele ce-i trec. Tot în această poezie regăsim și simbolul bisericii: „Visez ades la biserica din copilărie, / Bătrână, cu denie, cu joc, cu prohod”. Poetul visează ades la biserica din copilărie, acest simbol al reculegerii, al rugăciunii reprezintă, probabil, pentru eul poetic al lui Ion C Pena, ancora acelei perioade din viață unde grijile lipseau, perioada copilăriei unde poetul, prin visare se refugiază pentru a se descătușa de prezentul mai puțin plăcut. Totodată biserica simbolizează sălașul unde umanul, prin rugăciune, încearcă să se apropie de divin pentru a primi sprijin, ajutor, reculegere ș.a. Dacă la O. Goga, în poezia „Bisericuța din Albac” motivul sugerează ideea de suferință, la Ion C. Pena poate sugera oarecum îndulcirea vremurilor prezente prin aduceri aminte, unde biserica bătrână, cu denie, cu joc, cu prohod poate simboliza prin motivul jocului și lupta cu sinele, cu alte elemente potrivnice, sau chiar lupta cu moarte. Jocul asociază noțiuni de totalitate, de regulă, dar și de libertate, jocul stimulează emotivitatea și imaginația și, totodată, poate simboliza și o punte între fantezie și realitate, iar eul poetic evoluând între acestea se auto declară Irod, ducându-ne cu gândul și la evenimentul din Noul Testament. Poezia Anii mei este un cumul de simboluri și motive care ne arată o întreagă paletă de nuanțe ale trăirilor interioare ale poetului, pendulând parcă mereu între divin și uman („Blândul Isus între copii, sunătoare”), între imaginație și realitate, între materie și imaterie. De cele mai multe ori în majoritatea operelor, în special în balade, drumul constituie un prilej pentru diferite inițieri, căutări sau relevării unui adevăr, însă aici drumurile pe apă pot face referire la o „coborâre” în sine pentru introspecție, ca mai apoi berzele călătoare  să ne readucă în prim-plan trecerea timpul, ca în finalul poeziei să ajungem la incertitudinea locației finale „Merg către unde?”:
• Anii mei ca merele toamnei trec
• Cu dragostea, cu tristeţea, cu bucuria;
• Peste calendar, peste zile m-aplec
• Şi-mi plac colindele şi Sântamaria.
• Visez ades la biserica din copilărie,
• Bătrână, cu denie, cu joc, cu prohod;
• La bâlciuri o fată, o menajerie
• Şi eu evoluând, între ele, Irod.
• Drumuri în apă, berzele călătoare,
• Feerie de primăveri şi uimire.
• Blândul Isus între copii, sunătoare
• În frunza de plopi – aninată vuire.
• Anii mei, lunile şi zilele mele,
• Fraţi şi surori cu viaţa, cu amintirea
• Merg către unde? Şi vă scutur nuiele
• În sufletul negru cum este cernirea
  
• Dacă în poezia Anii mei poate pare oarecum resemnat în ceea ce privește trecerea timpului, în poeziile  Amintirea vârstei, publicată în Revista Drum anul III, nr. 46, Crăciun 1939 și Șes natal, publicată în Revista Vremea an XIV, nr. 676, din 29 noiembrie 1942, ni se dezvăluie o latură a poetului care deplânge această trecere. Din nou întâlnim simbolul cocorului, care chiar dacă simbolizează trecerea anotimpurilor, inclusiv a timpului, aici, se pare că zborului cocorului fâlfâie peste sufletul poetului, purtându-l în trecut, aducându-i aminte de copilărie „Amintirea vârstei fără prihană / Ca un cocor fâlfâie peste suflet;” („Amintirea vârstei”), în acea vreme fără prihană poetul se simțea apropiat de natură, bucurându-se că aude iarba cum creşte şi melcii la umblet, făcându-le munţilor căciulă de azur. Însă trezindu-se din această stare de reverie, poetul declară: „Vârsta trecută, mamă eşti uitată, / Acum am crescut, urmărul e mare: / Furtuni de neguri, apă tulburată, / Cruce pe gânduri peste amplă zare”. Aici întâlnim simbolul crucii care poate fi interpretat în acest context și ca o acceptare a tot ce este, a lumii („amplă zare”), sau ca o resemnare în ceea ce privește faptul că inevitabil vremea fără prihană s-a scurs, iar acum umărul e mare și poate duce toate furtunile de neguri și poate suporta apele tulburi ale acelor vremuri:  
•  
• Amintirea vârstei fără prihană
• Ca un cocor fâlfâie peste suflet;
• Aud clopote, chiote, dojană,
• Iarba cum creşte şi melcii la umblet
• Copil fug, alunec peste băltoace,
• Munţilor le fac căciulă de azur.
• Port în palmă pietre, lemne de toace
• Şi cioburi de sticlă gunoaelor fur.
• Vârsta trecută, mamă eşti uitată,
• Acum am crescut, urmărul e mare:
• Furtuni de neguri, apă tulburată,
• Cruce pe gânduri peste amplă zare,
• Duc prin viaţă trecutul, colbul aprins,
• Pasăre cu lat de picior, aplecat,
• Efigie de stele pe cerul întins
• Sau lac din care nuferii albi au secat.
  
• Amintirea vârstei
• Poezia Șes natal ne întâmpină ca o poezie-martor, unde poetul a văzut, a cunoscut lucrarea lui Dumnezeu, dar și o poezie prin care se pare că scriitorul vrea să dovedească existența sa: „Şi, Doamne, eu fui pe aici./ În ţara cu luceferii înalţi, / Văzui catapetesme cum ridici / Şi floarea cu parfumuri cum înalţi”. Și în această poezie, ca și în celelalte două prezentate anterior, poetul apelează la motivul copilăriei, aceasta fiind simbolul inocenței, al simplității, al spontaneității, dar totodată este starea anterioară căderii în greșeală, iar această stare este vizibilă și în poeziile lui Ion C. Pena, care, dacă în copilărie bucuria în gene o știa, crescând se auto definește ca un Irod ce evoluează printre reveriile din trecut și furtunile de neguri din prezentul acelor vremuri aspre trăite de el: 
  
• Şi, Doamne, eu fui pe aici.
• În ţara cu luceferii înalţi,
• Văzui catapetesme cum ridici
• Şi floarea cu parfumuri cum înalţi.
• Văzui însămânţările cu rod,
• Stupinele cu miere, dimineţi
• Cu mândre aurore în năvod
• Şi falnică sburarea de ereţi.
• Zimbirea călărea peste obraz,
• În vine se rotiau chiuituri,
• Ţâncaş cu mămăligă şi cu praz
• Creşteau peste hotare sărituri.
• În urnă tresăriau şi mai adânci
• Pâraele cu apă şi cu har,
• Credeam în ele, Doamne, că tu plângi
• Şi eu eram pe margine pândar.
• Cu visul mă culcam şi mă sculam,
• Irod între coteţe şi cârlani,
• În gene bucuria o ştiam …
• Aveam atuncia 12 ani.
  
• Șes natal
• Ca în multe alte poezii ale lui Ion C. Pena și în aceste trei prezentate aici, descoperim simboluri care țin de sacru, de divin de care poetul, cel mai probabil, pare că se simțea mult mai apropiat în copilăria sa, când zîmbirea-i călărea peste obraz și făcea munților căciulă de azur: „Pâraele cu apă şi cu har, / Credeam în ele, Doamne, că tu plângi / Şi eu eram pe margine pândar”. Ca mai apoi, adult fiind, a cărui viață se afla sub imperiul destinului, poetul duce prin viaţă trecutul, colbul aprins, frământat fiind de întrebare încotro se-ndreaptă: „Merg către unde?”. Talentul care i-a purtat condeiul lui Ion C. Pena conturând poezii de o profunzime aparte, înălțătoare și totodată pline de originalitate, este incontestabil și, cum declara Ion Scarlat: „Faptul că el nu a reuşit să-şi adune toate poeziile într-un volum, creaţiile sale poetice fiind împrăştiate prin diverse ziare şi reviste ale vremii sau rămânând în manuscris, nu-i pot diminua meritele de poet liric, de poet plin de talent robust, original şi format”.[1]

Note:
[1] – Ion Scarlat: Prefață la volumul „Scrieri”, editura PRINTECH, 2011