Revista Luceafărul
  • Caută pe sit


Colecţia revistei

Anul 1

Anul 2

Anul 3

Anul 4

Anul 5

Anul 6

    Fondat 2009 • ISSN 2065 - 4200 Anul 13 → 2021

    Steinhardt, Seria de autor. Crespondență. Volumul I la Editura Polirom, 2021, apariție -eveniment

     

    Primit pentru publicare: 9 Nov. 2021
    Editor: Ion ISTRATE
    © Ion N. Oprea
    , © Revista Luceafărul (www.luceafarul.net)


            

                    Într-adevăr. Era în 2013, la Iași, la o manifestare culturală organizată de Comunitatea evreilor din localitate, participare masivă, cu schimb de cărți, chiar în față, față în față,noi trei invitați, eu, prof. dr. ing.Dumitru D. Rădăuțeanu, acad. prof.dr. Valeriu Cotea, specialistul vinurilor nu numai  din Vrancea, căruia i-am înmânat volumul „Alexandru Mânăstireanu. Corespondență”.Editura PIM, Iași, atunci apărut sub numele meu,408 pagini, a fost îndoielnic la acceptarea lui…

             „Corespondență?” m-a întrebat academicianul și tot dânsul, contrariat de chimistul prin profesie, care ne însoțea, a dat să ne  convingă cum vremea epistolelor a trecut…

              … Au trecut anii și, iată, în actualitatea zilei, presa anunță că de la Editura Polirom , în librării, în 2021, a apărut cel de al 20-lea volum din Seria N. Steinhardh, ediție îngrijită, studiu introductiv, note, referințe critice și indici de George Ardeleanu, repere bibliografice de Virgil Bulat, o lucrare profesionistă.

              Opera  integrală N. Stenhardh –spune actualitatea din Suplimentul de cultură, primul Magazin cultural din România, realizat de Editura Polirom și Ziarul de Iași,6-12 noiembrie 2021, p.13 – apare din inițiativa Preasfințitului Părinte Iustin, Episcopul Maramureșului și Sătmarului, în coeditare cu Mănăstirea „Sfânta Ana”, Rohia.

              Și se precizează ce cuprinde. Ultimele două volume – cel de-al doilea în pregătire – din Integrala N. Steinhardt cuprind corespondența acestuia, inclusiv mai multe scrisori inedite descoperite în dosarul de urmărire informativă a monahului de la Rohia.Alături de corespondența interceptată este inclusă și corespondența „liberă” a lui Steinhardt către prieteni, nume de referință  ale culturii române, ca  Alexandru Ciorănescu,Constantin Noica, Emil Cioran,   Perpessicius, George Tomaziu, Dumitru Stăniloae sau Ileana Mălăncioiu, către  reprezentanți ai Bisericii (IPS Antonie Plămădeală,IPS Iustinian Chira, IPS Iustin Hodea Sigheteanul) dar și către  redacțiile unor reviste sau edituri cărora le propunea spre publicare texte proprii.

              Detaliat, George Ardeleanu relevă întreg cuprinsul volumului I. „Scrisorile lui Steinhardh ne oferă căi de acces spre celelalte scrieri ale sale, deschid pentru cititor ușa atelierului de creație al autorului, sunt în legătură cu respectivele scrieri, mai ales cu Jurnalul fericirii (ambele variante) pe care  îl escortează, îl flanchează și nu de puține ori îl completează (logic,de vrme ce Jurnalul se oprește în 1972). După cum am scris în repetate rânduri,dat fiind că Jurnalul fericirii n-avea nici o șansă să fie publicat în timpul regimului comunist (a avut  o istorie antumă dramatică, astăzi cunoscută). N. Steinhardh a reușit să-și „deverseze” unele idei, obsesii sau chiar fragmente ca atare în cărțile care au putut vedea lumna tiparului  (a fost o strategie subtilă de a păcăli cenzura, id est o formă de subversiune). Ei bine, astfel de idei,obsesii, referințe culturale ori fragmente sunt „deversate” și în scrisorile către  prieteni. Și invers:idei, referințe sau fragmente din scrisorile anterioare  anului 1969, când începe să redacteze Jurnalul fericirii au fost „deversate” (fie și printr-o reconstituire din memorie) în această capodoperă memorialistică. S-ar putea vorbi foarte bine și de  „transfer” sau de „contaminare” între aceste scrieri care constituie, cu un termen încă la modă astăzi o „rețea” textuală”.

          Părintele Emanuil

    -L-ați cunoscut și pe părintele Nicolae  Steinhardt, îl întreabă Cătălin Manole, reporter investigator la revista Fomula As pe părintele Emanuil Rus, starețul Mânăstirii Bixad din Oaș, cu ocazia zilei de 6 septembrie, de Sfânta Maria, sărbătoarea Maicii Domnului, când aici este mare pelerinaj, cu întâmplări descrise în numărul 1488 al publicației din 7-14 octombrie a.c. și am aflat nu doar istoricul Bisericii și locului, ci că părintele a fost dus de părinți la mânăstirea din Rohia în 1968, unde atunci era stareț nimeni altcineva decât Înalt Preasfințitul Arhiepiscop IUSTINIAN, consătean cu cei de aici, că în 1971 Emanuil a intrat  la Seminarul din Cluj, dar vacanțele, toate,  le-a făcut la Rohia, unde i s-a părut lui că era un mare izvor de credință și înțelepciune încă de pe atunci.

              Părintele Nicolae

    – Cum nu, l-am cunoscut și am avut  de învățat de la el. Cățile sale ar trebui să fie de căpătâi pentru oricine vrea să-și șlefuiască sufletul și cultura. …Cu părintele Steinhardt trăiam și ne rugam împreună. Apoi…eu am fost cel care a ascuns„Jurnalul fericirii” , să nu-l găsească Securitatea.În 1986 am avut o razie uriașă la mănăstirea de la Rohia, au venit șase securiști, sub acoperirea de preoți, membri ai Uniunii Scriitorilor, ziceau ei.  Părintele Nicolae era deschis cu toți, le povestea  tuturor despre cărțile aduse din străinătate: toată opera Monicăi Lovinescu și a lui  Cioran, cărți interzise în prioada comunismului. Așa  ne-am trezit cu control. Părintele Steinhardt a venit la mine cu un coș plin cu cărți și cu manuscrise. Mi-a zis să le ascund unde cred eu și să  nu îi spun  nici lui, nici altcuiva unde le voi pune.Așa am făcut. Am spus că mă simt rău și nu am mers la masa de seară, am pus tot ce mi-a dat într-un sac de plastic și le-am urcat în podul mânăstirii. Am scos din podea câteva scânduri, am pus sacul acolo, și am bătut scândurile la loc. „Jurnalul fericirii” a rămas tăinuit acolo, până după revoluția din 1989, când a fost scos și dus la tipar.

    Rohia cu chilia părintelui Nicolae...

              Despre Biserică și mănăstirea din Bixad aflăm lucruri interesante de la reporter, aflate de la oamenii locului și de la părntele Emanuil,  mult timp au fost locașuri când ortodocse când a uniților, dar una dintre cele mai vechi locuri de credință din România, aici, la1705, sub bătrânul episcop al Maramureșului, Dosoftei, ortodocșii au refăcut biserica pentru că ierarhul a stat aici 10 ani, iar mânăstirea și-a îndeplinit menirea până în 1773, cert este și că, în 1948, sub comuniști,când totul a devenit o ruină,  biserica a fost închisă,în 1956, alt episcop, Valerian Zaharia, a fost nevoit să coboare în sat clopotele și icoana  Maicii Domnului, făcătoare de minuni, unde au stat până în 1989, când mânăstirea s-a reînființat.

                -Locul acesta este binecuvântat de Dumnezeu. Pe vremea dacilor  liberi, în satul vecin, Boinești, se află  cetatea Belavar.Pe locul altarului lor de închinare către Zamolxis, s-a ctitorit Mânăstirea Bixad. Apoi, cu ajutorul unui arheolog am găsit în pivnița clădirii dărăpănate de alături, cadavrele  a 20  de oșeni și doi maramurșeni, care au fost împușcați pentru că au avut curajul să treacă la ortodoxism, iar în spatele mânăstiriii au fost descoperite mormintele a 80 de călugări  ortodocși. Așadar, această curte  a mânăstirii este o veche vatră de credință, în care și-au găsit sfârșitul martiri întru Hristos.Poate asta, împreună cu icoana Maicii Domnului, făcătoarea de minuni, fac ca locul să fie așa de puternic și să aducă mii de oameni din toată țara, cam 30.000 anual spune, părintele vizitatorului.

              Spuse care se împletesc cu ale oamenilor, despre un localnic, Vasile Finta, zisVorotel, care „o mărs direct la Ceaușescu și i-a zis în față că o zinit la el să salveze mânăstirea. Acela, bolund cum era, i-a spus lui Vorotel că dară comuniștii nu fac biserici sau mânăstiri, ei fac case  muncitorești, și l-a mânat de la el. La ieșirea de-acolo, Vorotel o fo  supărat tare și i-a spus la portarul lui Ceaușescu că mere acasă și dărâmă biserica, măcar că e monument istoric.Acesta l-a întors din  drum când a auzit. I-a spus lui Ceaușescu ce a zis omu și așa i-a semnat hârtie, că are dreptul să refacă sfânta biserică, poate tot o minune, săracu Vorotel, cât a mai trăit,  tăt îi aprindea câte o lumânare pentru Ceaușescu, că o scos satul din rușine. S-o refăcut mânăstirea, și în primăvara lui 1989 o fo aici Episcopul, să o sfințească, „Curățâm un izvor bun,  să curgă din nou apă curată din el”.

              -Și în Bixad, când ați ajuns, cum era mânăstirea la venirea dumneavoastră?îl întreabă Cătălin Manole pe starețul mânăstirii.

              -Am ajuns aici la 1 iulie 1990, cu două numiri, și de la Oradea, și de la Cluj. Am ajuns la Bixad pe un pământ care fugea de sub  picioare, cu lumea tulburată după revoluție, la care se adăuga și puternica ofensivă  a bisericii greco-catolice, sub care a funcționat și Mânăstirea Bixad  o vreme. Mânăstirea era praf și pulbere, chiar și acum suntem doar doi preoți, un diacon și trei frați, asta este toată obștea, ne punem speranța în Dumnezeu și megem mai departe…

              Din ce este scris în Formula As aflăm nu numai istoricul icoanei Maicii Domnului de la Biserica Bixad, ferecată în argint, cât despre  minunile înfăptuite de Ea, cea mai recentă  din 1996, cu detalii amintite de țăranii locului. Un țăran din satul Săbișa din Maramureș, nu putea să meargă, de șapte ani zăcea la pat.La rugămintea lui,familia l-a adus la mânăstire și a primit permisiunea de a se ruga o noapte întreagă în fața icoanei, chiar înainte de sărbătorirea  Adormirii Maicii  Domnului. S-a rugat până spre dimineață, când a adormit. L-au trezit vocile călugărilor și forfota credincioșilor veniți la sărbătoare. Spre uimirea lui, dar și a celor din jur, omul s-a ridicat și  a început să meargă. În bucuria și cutremurul emoțional al miilor de pelerini, țăranul din Săbișa s-a plimbat prin toată curtea bisericii. Câțiva   ani mai înapoi, un alt caz avea să fie consemnat și de presa vremii. O femeie din Ucraina a venit să se roage la icoană,împreună cu  cei trei copii, pentru sănătatea  soțului ei, bolnav de cancer, și căruia doctorii nu-i mai dădeau nicio șansă. Părintele Emanoil își amintește și povestește cu lacrimi în ochi: „acea femeie s-a întors după aproape un an. Îmi amintesc, eram în biserică, după slujbă, și s-a apropiat de mine plângând. Am recunoscut-o. Mi-a părut tare rău să o văd așa, m-am    gândit că soțul ei murise. Dar ea, cu lacrimi în ochi, mi-a zis: „Părinte, trăiește! Uitați, el este soțul meu!” Și, un bărbat  s-a apropiat atunci și m-a îmbrățișat. Trăiește  și în ziua de azi, în fiecare an e nelipsit de la sărbătoarea Sfintei Maria.

              Nu numai din carte, din Suplimentul de cultură date despre autor.  Steinhardt s-a născut la București pe 29 iulie 1912. Și-a făcut debutul publicistic foarte de timpuriu, în revista Liceului „Spiru Haret”. Și-a luat bacalaureatul în 1929 și frecventează cenaclul „Sburătorul”, iar  în 1932 și-a luat  licența în Drept. În 1934 începe să colaboreze la„Revista burgheză” și publică sub pseudonimul  Antisthius volumul parodic În genul… tinerilor. Își  ia doctoratul în Drept în 1936. În 1935 și 1937 publică împreună cu Emanuel Neuman studiile Essal sur une conception catholique du Judaisme și Illusions et realites juives. Colaborează la „Libertatea” și la „Revista Fundațiilor Regale”. După  război, publică pentru scurtă vreme în „Universul literar”, „Victoria”, „Tribuna poporului” și din nou, „Revista Fundațiilor Regale”. Refuză să colaboreze cu noul regim. În 1960 este anchetat, apoi condamnat în „lotul Noica-Pilat” la 12 ani de muncă silnică. Trece  prin închisorile Jilava (unde este botezat de părintele Mina Dobzeu), Gherla și Aiud. Eliberat în august 1964, va reveni după câțiva ani în  lumea literară prin traduceri, medalioane, cronici etc. În 1972 termină prima versiune a capodoperei  sale Jurnalul fericirii.

                  Publică  volume de eseuri și de critică foarte bine primite, deși unele sunt  puternic cenzurate. Monah  din 1980, rămâne activ pe terenul esteticii și al criticii. Se stinge la 30 martie 1989.

                Vezi N. Steinhardt, p.936-941, în ”Personalități… 300 la număr”, 2017,  de Ion N.Oprea și în ”Obelisc.Album-Dicționar, Opera Omnia” de același,TipoMoldova, 2018, ”Dobzeu Mina care l-a înfruntat pe Ceaușescu”,p.466-481.

              Ion N. Oprea Iași, 9 noiembrie  2021.

     



    Abonare la articole via email

    Introduceți adresa de email pentru a primi notificări prin email când vor fi publicate articole noi.

    Alătură-te celorlalți 2.661 de abonați.

    Drept de autor © 2009-2021 Revista Luceafărul. Toate drepturile rezervate.
    Revista Luceafărul foloseşte cu mândrie platforma de publicare Wordpress.
    Server virtual Romania

    Statistici T5