Dat spre publicare: Ion N. Oprea, 7 martie 2014
Editor: Ion Istrate, 7 martie 2014

Stelele României – Eminescu, Creangă şi George Enescu – tot LUMINĂ produc

         Se ştie, şi ne-am ridicat nu odată împotriva celor care, din lipsă de românism dar şi de minimă cultură, deşi o mimează, îşi reneagă valorile naţionale – cazul lui Mihai Eminescu pe care unii încearcă să-l conserve în „congelatorul” istoriei, a lui Ion Creangă căruia îi descoperă ceea ce spunea omul la „un pahar” pe la petrecerile vremii sale şi mai apoi George Enescu pe care unii, mai grav  şi mai recent, îl învinuiesc că ar fi pactizat cu cei din vina căror a luat drumul exilului – noua orânduire socială, partidul conducător şi Securitatea, braţul lui protector…

            Nimic mai fals, orice ar face unii sau alţii, rătăciţii culturii române, pentru că stelele României, Eminescu, Creangă, Enescu şi mulţi, mulţi alţii ca ei tot lumină produc…

            Sunt goluri ale informării corecte şi complete sau urme ale nedeprinderii noastre de a ne preţui cum se cuvine valorile, motivăm adesea fără a trage învăţăturile necesare şi a ne cantona în ele, promovându-le cu mândria de care avem atâta nevoie.

            Despre George Enescu şi necesitatea salvării Casei lui de la Mihăileni-Botoşani, am scris nu de mult chiar şi în Luceafărul, alăturându-mă glasului multora şi le mulţumesc celor care, în cele din urmă, ne-au auzit.

             Tocmai mă pregăteam să răspund în acest sens autorităţilor informându-mi, totodată cititorii că, datorită unor intelectuali precum Raluca Ştirbăţ, mare pianistă, Zoe Petre şi Paul Cornea, profesori  universitari, Victor Eskenasy, la Radio Europa Liberă, pe Facebook sau în Suplimentul de cultură de la Iaşi, – şi de ce nu şi noi, în Luceafărul – au(m) reuşit introducerea Casei Enescu pe Lista monumentelor istorice pentru restaurarea ei în anul acesta când, incredibil, doi inşi, cu pretenţii intelectuale acuză,  nici mai mult nici mai puţin  că George Enescu a fost un colaborator al regimului Comunist din România.

            „Exilul nu este o condiţie privilegiată pentru artist, cu excepţia cazului în care artistul este un geniu şi poate trăi în afara oricăror circumstanţe naţionale. Enescu  nu era Stravinsky, nu era Rahmaninov, ca să fim  foarte serioşi şi să fim patrioţi în limitele adevărului, iar influenţa lui asupra artei occidentale, în exil fiind, era limitată. Baza lui de validare era România şi acest lucru s-a văzut”, încearcă o filosofie ieftină un anume Ioan Stancomir, la emisiunea Rezistenţa prin cultură de la TVR2, justificând ceva dintr-un anumit Dosar CNSAS, Adrian Cioroianu, fost ministru al culturii,  istoric, stându-i alături, acompaniindu-l şi susţinându-l în denigrarea marelui nostru muzician. A omului cu care am crescut, mare geniu, ocrotit de marea Regină Carmen Sylva a României. Omul despre care Yehudi Menuhin în 1967 scria în memoriile sale: “Pentru mine, Enescu va rămâne întotdeauna una dintre minunile lumii. L-am cunoscut demult la Paris, chiar în casa lui. cu toate acestea, caracterul şi chipul lui mi-au rămas întipărite în minte. Enescu  e ca un copac secular sau ca un munte de la Sinaia. Acolo a crescut. Toată seva sa creatoare îşi are rădăcina în toată lumea, dar mai ales în Franţa. Însă rădăcina, opera lui, puterea lui, nobleţea sufletului său vin din acei munţi şi din acea ţară, care este atât de frumoasă”.

            Spre deosebire de un Ioan Stanomir, pretins şi poate mare profesor şi doctor dar care nu îl cunoaşte cât de puţin pe Enescu, dar pozează la Televizor, un Arthur Rubinstein spunea despre el: “Enescu stăpânea întreaga paletă a componisticii. Ştia să orchestreze precum Richard Strauss. De asemenea, ca solist, avea o sonoritate incredibilă alături de orchestră. Şi, în plus, cunoştea tehnica tuturor instrumentelor. A fost un pianist  extraordinar! Pot spune că eram uneori invidios pe el: cânta chiar mai bine decât mine! A fost un pianist magnific, ca să nu mai vorbesc de valoarea sa ca violonist”.

            Ştiu domnii noştri – Ioan Stanomir şi Adrian Cioroianu, cei doi acuzatori în emisiune şi alţii ca dânşii – că şi în lucrările în care se manifestă influenţele  muzicii germane sau franceze, cum ar fi Suita I în stil clasic pentru pian sau opera Oedip, se vădeşte legătura cu folclorul  nostru prin utilizarea formelor modale, ritmice, internaţionale ale acestuia? se întreabă Emil Stratan, critic de artă, curator al Galeriilor de artă Eleusis, Iaşi, într-un comentariu care se ridică împotriva demitizării lui George Enescu (Ziarul de Iaşi; Opinii, 20 februarie a.c.).

            În emisiunea citată George Enescu era acuzat pentru că în condiţiile de după 1945 a concertat în URSS, a fost şef al subsecţiei de muzică la ARLUS şi a candidat pe listele Blocului Partidelor Democratice, că a plecat să concerteze în URSS cu îngăduinţa lui Petru Groza, graţie influenţei soţiei sale Maruca Cantacuzino care „îi manipula unele mişcări ca să-şi poată apăra proprietatea de la Tescani şi vila de la Sinaia.”

            Dar fuga lui Enescu din  ţară şi stabilirea lui la Paris, s-au întrebat spectatorii emisiunii, ca şi noi, n-a fost expresia refuzului de către acesta a comunismului? Invitaţii emisiunii şi denigratorii lui Enescu au uitat să  amintească şi  de scrisoarea lui George Enescu, expediată de el  din SUA,  în care îşi dădea acceptul  să candideze în alegeri  dar ca independent, din respect pentru Maiestatea Sa Regele Mihai şi pentru ţărănimea din Dorohoi, de care se simţea legat sufleteşte.

            Ce gândea şi spunea George Enescu despre astfel de lucruri găsim în interviul  dat în 1931 lui Miron  Grindea, dar emisiunea nu a menţionat: „Poate că omenirea se îndreaptă spre o colectivitate economică, poate că va realiza – o clipă – comunitatea socială… Se vor raţionaliza, poate, hrana, habitaţiunea, procrearea, dar ceea ce nu se va putea niciodată modifica este permanenta nevoie a insului de a evada…într-o lume a lui proprie, de visare, de reculegere”.    

            Pe această linie este demnă de reamintit  ceea  ce spunea Alice Voinescu cu ocazia  reeditării Jurnalului ei la Polirom  că ar fi mărturist Enescu în 1942 cu privire la “egalitatea între oameni”:” comunismul face cu această egalitate o crimă”, spusă la care ea explică: ”era în felul lui de a se exprima o repugnanţă nu pentru sărăcie, dar pentru nivelare şi lipsa de libertate, atât de marcantă, încât m-a frapat”.

            Ca istoric, domnul Adrian Cioroianu ar fi trebuit să mai cunoască o mărturie a lui Ilie Kogălniceanu, apropiat a lui Enescu, referitor la un schimb de replici la care a asistat în Gara de Nord , înaintea plecării muzicianului la Moscova, să concerteze: la îndemnul lui Petre Constantinescu-Iaşi, ministrul culturii , de a vorbi acolo despre „toate realizările pe care guvernul  nostru le face pentru noua democraţie”, Enescu a replicat scurt, ritos: „Domnule ministru, eu mă duc la Moscova să fac muzică, să revăd locurile în care cu ani în urmă am mai fost, să cânt la vioară, să dirijez. Aceasta este misiunea mea şi scopul turneului pe care îl fac acolo”.

Într-adevăr, începând cu turneul  efectuat în 1909 şi continuând cu călătoria în Basarabia din 1918 când sub bagheta sa, Nicu Caravia a cântat un concert pentru pian de Ceaikovski şi Enescu îşi  mărturisea „admiraţia pentru muzica rusească ce a dat câteva genii incontestabile”, „şcoala muzicală rusească putând fi pusă îndată  după cea franceză şi germană”, acum , în 1946, la Moscova, unde a dirijat Priveliştile  moldoveneşti ale lui Mihail Jora şi Rapsodia sa alături de Ceaikovski, şi recitalurile cu Bach, Grig etc., el nu a făcut niciodată propagandă pro-sovietică sau comunistă.

Este însă adevărat, întreaga sa viaţă Enescu a fost un democrat, s-ar putea spune de stânga. El tot timpul a fost preocupat de soarta societăţii româneşti, de modul de viaţă a celor defavorizaţi. Dar asta nu este nici o ruşine, nici pentru el, nici pentru noi românii. Este bizar  să se susţină, să se sugereze măcar, că ar fi avut fie şi simpatii comuniste, după cum  încercaseră să-l înregimenteze ideologii de casă ai lui Ceauşescu, Mircea Muşat şi Ion Ardeleanu, niciodată însă istoriografii sau adevăraţii muzicologi sovietici, ceea ce înseamnă mult.

El nu a făcut, spre cinstea sa, nici altfel de politică. Enescu nu a dat concerte sau recitaluri nici în Germania, nici în ţările sub ocupaţia nazistă, pe timpul puterii lui Hitler. Nu i se poate pune în sarcină nici o învinuire că ar fi colaborat şi susţinut propaganda antonesciană. Iar a „regimului comunist” din România anilor 1944-1945 şi mai apoi, nici atât!

De reţinut încă un fapt:  unul din profesorii lui Enescu, Lydie Cedre, îl sfătuia încă  de la zece ani,  în viaţă să fie foarte modest şi să conştientizeze faptul că talentul  nu trebuie să te facă vanitos. Enescu a fost de o rară modestie. El afirma mereu: „muzica este singura mea scuză de a încurca lumea”.   Atât de modest încât, la un concert susţinut la vârsta de şaisprezece ani în sala Colon din Paris, unde a înregistrat primul său succes componistic  care i-a întărit hotărârea luptei sale cu greutăţile care aveau să vină, un cineva, poate de aceeaşi profesie, un invidios, a emis o ironie necenzurată,  exprimată către cei din anturajul prezent: „… dragă, daţi un ban ţiganului!”

Toată lumea ştia că Enescu, nici după nume, nu dădea semne că ar fi astfel, după cum nici astăzi nu poate fi acuzat cu probe că ar fi fost un colaborator al comunismului, decât ca o  gafă reprobabilă. Produsă de doi doctori în ştiinţe: Ioan Stanomir şi Adrian Cioroianu, ca să susţină un dosar  CNSAS, făcut de securişti…