Ion Ressu s-a născut la 29 iulie 1950, la București și a murit într-un accident rutier la 31 octombrie 2014, fiind înmormântat la Lausanne (Elveția). A fost nepotul celebrului pictor Camil Ressu, el însuși având aceeași profesie. În anul 1982, s-a stabilit la Lausanne, având dublă cetățenie – română și elvețiană. A fost căsătorit și a avut copii. A câștigat titlurile de campion european (1992, Deauville – Franța), campion mondial (iulie 1992, Monte Carlo – Monaco) și, din nou, campion european (1994, Beaulieu sur Mer – Franța) la backgammon (varianta universală a jocului de table), precum și numeroase turnee internaționale în acest sport – toate pentru România.

Interviul care urmează a fost realizat la 12 septembrie 2013.

– Domnule Ion Ressu, bună ziua!
– Bună ziua!

– Există vreo legătură de rudenie între dumneavoastră și celebrul pictor Camil Ressu?
– Da, Camil Ressu mi-era bunic, deci sunt nepotul lui în linie directă pe linie paternă. De altfel, el și-a petrecut o bună parte a timpului la Iași; era născut în Galați, dar a studiat la Iași și apoi la Paris.

– Vă mai amintiți, bunicul juca table?
– Nu l-am văzut, dar juca mult șah; eram mic când a murit, în 1962, deci aveam 12 ani.

– Dar tatăl dumneavoastră?
– Tata era un bun jucător de șah, juca table ca amator și era, de asemenea, un bun jucător de bridge.

– Atunci, cum ați deprins jocul?
– Am învățat întâmplător, mergând prin parcuri cu copiii de vârsta mea; i-am văzut pe cei mai mari care jucau un joc ciudat, m-am uitat, bineînțeles, intrigat, ca toți copiii, și am înțeles relativ repede că pulurile se mută în funcție de zar, după care – n-aș putea să spun o dată exactă – am început să joc, probabil pe la vârsta de șapte-opt ani.

– Pentru ce culori ați jucat în competițiile internaționale?
– Pentru România; în toate datele în care apar campionii lumii, figurează un român și sunt și dublu campion european sub culorile românești. De altfel, a fost nostim; la un an după ce am câștigat titlul mondial, am asistat întâmplător la un interviu al organizatorului, care a fost întrebat despre cei mai buni jucători de backgammon (deci, de tablele noastre puțin modificate); el a spus că o perioadă a fost dominată de jucători americani și italieni, dar, spre marea surprindere a tuturor, anul trecut a câștigat un român.

– Ceea ce-mi spuneți mă face să cred că tablele nu sunt un joc de noroc.
– Este considerat un joc de strategie, deci cuvântul „noroc” a dispărut. Zarurile nu pot fi controlate, dar, cu cât partida este mai lungă, cu atât jucătorul mai bun are întotdeauna multe șanse în plus față de cel slab. Actualmente, în România, jocul de table a fost afiliat ca federație sportivă și s-a obținut un decret prin care este considerat un sport al minții, precum bridge-ul și șahul.

– Ce este mai greu de depășit în timpul unei competiții de asemenea anvergură: neșansa, rezistența fizică, factorul psihic sau adaptarea la condițiile de joc?
– Toate aceste elemente joacă un rol. Trebuie să fii într-o stare de liniște perfectă, să nu fii perturbat de alte probleme, să te gândești numai la tabla de joc și la mișcarea următoare. După părerea mea, cel mai dificil este să faci abstracție de ceea ce s-a petrecut în partida precedentă.

– Există și un joc psihologic?
– Există, ca la șah; există o atitudine, poate o privire mai agresivă, de a nu te lăsa perturbat, de a părea impasibil, de a încasa loviturile sorții în mod admirabil. Este foarte dificil când o partidă câștigată la ultimul zar se poate întoarce și cel mai greu e s-o începi pe următoarea după ce ai pierdut un astfel de joc; e foarte dur.

– Cât durează o astfel de competiție?
– În fiecare zi, se joacă două meciuri prin eliminare directă, ca în turneele de tenis; dar, spre deosebire de un turneu de Grand Slem, unde sunt 128 de jucători, în turneele mari avem mai mult de dublu, adică se ajunge și la 300 de jucători.

– Vi s-a întâmplat să cădeți pe gânduri în cadrul unei partide?
– Absolut, e chiar un obicei; jucătorii buni se gândesc mult și cântăresc toate consecințele luării unei decizii. Nu ai voie să faci adnotații, să asculți radio sau muzică ori să folosești calculator sau alte mijloace, pentru a nu putea primi sfaturi sau ajutor din exterior; dar ai voie să utilizezi un anumit timp de gândire și, în general, când pozițiile sunt de dublare sau de redublare, acolo se gândește mult, pentru că sunt situații capitale, care pot schimba cursul unei partide.

–…Și mai ai dreptul să revii asupra unei mutări, ceea ce nu se întâmplă în alte sporturi.
– Ai dreptul, atât timp cât nu ai ridicat zarurile. Deci, mișcarea este considerată terminată în clipa în care le-ai repus în cupa cu care le arunci; atunci, e irevocabil și nu mai poți reveni.

– Sunteți un jucător norocos?
– Cred că da, pentru că să câștigi campionatul lumii este visul tuturor jucătorilor și există jucători buni și chiar excepționali care nu au reușit să-l câștige niciodată. Există și teoria care spune că jucătorul bun e norocos, în sensul că, dacă joacă bine, își mărește întotdeauna șansele de succes, calculând posibilitățile lui și limitându-le, pe cât posibil, pe cele ale adversarului.

– Poate fi vorba de antrenament la acest sport?
– Absolut, și asta încă nu e suficient; antrenament înseamnă practica jocului, adică joc într-un club sau într-un cerc de prieteni, dar e nevoie de foarte mult studiu și există literatură de specialitate, ca la bridge și la șah. Actualmente, foarte mult studiu se face pe baza ordinatorului – există programe foarte avansate de backgammon.

– Cam câte zile jucați într-un an?
– Nu știu exact să calculez în zile, dar joc aproape curent de patru ori pe săptămână, câte o oră sau două și în fiecare zi, am mai mereu în mână o carte sau o revistă de backgammon, studiind diverse poziții – asta o fac din plăcere.

– Dacă, prin absurd, s-ar interzice acest sport, ce-ați face?
– Mi-e greu să spun, pentru că nu sunt un jucător profesionist; am început să joc din plăcere și am fost surprins când am văzut că există competiții – la bază, eram un amator, deci eu îl practicam ca pe o distracție oarecare. În plus, eu am meseria mea – sunt pictor și asta îmi ocupă viața foarte bine; backgammon-ul a fost numai o completare a activităților mele și probabil că într-una din zile îl voi abandona, pentru că e o activitate care consumă multă energie. Dar, desigur, aș fi nefericit.

– Ce v-a adus jocul de table?
– Mi-a adus o sumă importantă de bani, pentru că, pe lângă aceste concursuri, am mai câștigat și altele și am avut premii în foarte multe turnee internaționale. Dar, cel mai important, am reușit să cunosc o lume pe care altfel nu aș fi avut ocazia să o întâlnesc și astfel am stabilit relații de prietenie care mi-au folosit apoi chiar și în viața artistică.

– Cum sunteți privit: ca un campion sau ca un „jucător de table”?
– Sunt privit ca un campion, pentru că, odată ce ai câștigat un titlu mondial, toată lumea îți spune „campion al lumii”; deci, oamenii mă privesc ca pe un jucător cu palmares bun. Dar sigur că întotdeauna sunt și contestat; există o serie de jucători tineri care joacă bine și vor să mă întâlnească, iar acest lucru m-a repus mereu în studiu și în dorința de a arăta că încă mai pot juca bine și la nivel înalt.

– Ce puteți spune despre jucătorii români?
– Îi cunoșteam de dinainte, știam potențialul jocului în România și cred că relativ repede se vor adapta și vor juca la un nivel internațional ridicat. În general, jucătorii buni provin din lumea șahului și a bridge-ului; deci, ar fi interesant de văzut dacă cei din aceste cluburi ar putea trece la jocul de backgammon.

– Cât veți mai continua?
– Ca să fiu sincer, nu știu – probabil, atât timp cât voi avea plăcerea jocului; dar sigur că, avansând în vârstă, e din ce în ce mai greu să-ți menții concentrarea pe parcursul a opt ore, durata unui meci eliminatoriu. Însă aș dori să mai joc și să reușesc să mai câștig o dată Campionatul Mondial de la Monte Carlo – acesta ar fi visul meu.

– Vă mulțumesc și vă doresc ca și acest vis să vi se împlinească.
– Și eu vă mulțumesc pentru urare și pentru acest interviu.

Florin Bălănescu