Ion N. OPREA

Primele vizite în Tanzania a părintelui Arhim. Nicodim Petre din Bucium-Iaşi în misiunea încredinţată pentru creştinarea africanilor, să-l ascultăm povestind

II

                    -Părinte stareţ, ce anume v-a motivat să mergeţi atât de departe, tocmai în Africa, printre oamenii cu o cultură aşa de diferită de a noastră?, l-a chestionat  Claudiu Târziu pe părintele Nicodim      Petre, stareţul       Schitului Bucium (întemeiat la anul 1863 ca metoc al schitului românesc Prodromul de la Muntele Athos, de către ieromonahii Nifon şi Nectarie,  ridicat la rang de mănăstire în anul 1991 de către Preafericitul Părinte Patriarh Daniel. Cei 10 vieţuitori ai mănăstirii activează în cadrul unor ateliere de tâmplărie şi de pictură amenajate în jurul aşezământului monahal. Astăzi, complexul monahal Bucium cuprinde: Biserica „Duminica Tuturor Sfinților”, Casa de oaspeţi „Sfinții Antipa de la Calapodeşti” (reşedinţia mitropolitană), casa trapezar (care înglobează: atelierul de pictură bizantină „Sfântul Ioan Damaschin” din anul 2005, chiliile călugărilor şi stăreţia), „Casa Roznovanu II” (chiliile călugărilor), depozitul de vinuri şi atelierul de tâmplărie, acestea două din urmă fiind coordonate în mod direct de Centrul Eparhial Iaşi al Mitropoliei Moldovei şi Bucovinei), care este şi consilierul Sectorului de Misiune, Statistice şi Prognoze Pastorală al Arhiepiscopiei Iaşiului.

          Centrul misionar ortodox Kidamali, coordonat de Episcopia  greacă a locului, i-a salvat pe mulţi, iar Arhiepiscopia Iaşilor a avut un rol semnificativ în acest demers. Este în tradiţia Bisericii otodoxe ca asupra faptelor bune să nu vorbim prea mult, de aceea se ştie mai puţin despre misiunea  noastră în Africa, răspunde părintele care informează, totuşi, „din milostenia moldovenilor – cei 20.000 euro adunaţi anual –  s-au construit aici zeci de case, fânâni şi aducţiuni de apă, precum şi două biserici, iar acum e pe cale a se edifica şi o mânăstire ortodoxă. În jurul a 300 de copii sărmani primesc zilnic o masă caldă  – nu e o masă foarte consistentă,  ci o porţie  de orez, un ghiveci călugăresc sau un pachet de biscuiţi şi un pahar de lapte, dar e mai mult decât nimic  – şi peste 500 de copii au putut urma o şcoală. Am plătit şcolarizarea pentru 60 de copii – 40 de euro de elev la şcoala primară  şi 80 de euro pentru fiecare  licean pe an. Am dat şi rechizite pentru 300 de copii. Orice ajutor, cât de mic, pentru ei este extrem de  important, pentru că sunt foarte, foarte săraci. În Tanzania, oamenii mor în masă de inaniţie, de malarie, de tifos şi de alte boli, iar cu lipsurile financiare nu le pot oferi tratament. Apa curată, pură este aur acolo. Cel  mai adesea, apa este infectată şi aduce moarte. În Kidamali, satul în care avem sediul,sunt trei pompe de apă, la o populaţie de 2.500 persoane, la care se fac  cozi lungi, mai ales seara sau în zori”.

          …”În ianuarie 2010, am mers pentru prima dată în Africa, iar experienţa trăită ne-a marcat pe viaţă. Când  am aterizat la Dar Es Salaam, capitala economică a Tanzaniei, armosfera era de autogară provincială: mizerie, oameni îmbrăcaţi sărăcăcios, cu copii în spate,cu tăgârţe, mulţi cerşetori… Am stat două luni, după care, în 2011, am mai fost pentru o lună. De atunci, coordonez activităţile pentru Tanzania din România, dar îmi doresc să ajung din nou acolo, pentru că m-am legat sufleteşte de oameni. Sunt naivi şi curaţi sufleteşte, se bucură când le povesteşti despre un sfânt, mai ales dacă e african, aşa cum a fost Sfântul Antonie, pentru că ei nu ştiu mai nimic din ce se află dincolo de marginea satului în care trăiesc.

          Am găsit foarte multe persoane care n-aveau nicio noţiune despre Dumnezeu, nu fuseseră deloc evanghelizaţi în ţară, 42% erau animişti, destul de mulţi musulmani, iar ortodocşi numai 2%. Sunt  mulţi catolici,în schimb,pentru că acolo a fost colonie portugheză, germană, engleză…

        Catolicii au avut o misiune bună acolo,de pe urma căreia au rămas şcoli, biserici şi mânăstiri”.

          Ion N.Oprea, Iaşi, 21 iulie 2020.