Primit pentru publicare: 13 august 2016
Autor: Ciprian-Iulian ŞOPTICĂ
Publicat: 14 august 2016
Redactor: Olivian IVANICIUC
Editor: Ion ISTRATE

Temeiul şi caracterul dreptăţii (moralităţii)

În legătură cu originea (temeiul) dreptăţii, filosofii au pus dreptatea înţeleasă ca moralitate, fie în dependenţă de natura umană (J. J. Rousseau, I. Kant), fie pe natura divină răsfrântă în natura umană (Augustin), ambele perspective, antropologică şi teologică, ajungând la concluzia că dreptatea nu poate fi decât absolută (universală).

Immanuel Kant susţine teza că temeiul dreptăţii este datoria şi nu înclinaţia, iar Augustin consideră dreptatea ca fiind acea lege eternă dată de divinitate. Având în vedere aceste două direcţii posibile de cercetare a originii şi specificului ideei de dreptate morală, putem identifica deja un set minimal de interogaţii după care să ne ghidăm analiza comparativă:

• În ce constă temeiul dreptăţii la Immanuel Kant, având în vedere etica deontologică pe care o adoptă?
• Cum realizează Immanuel Kant clasificarea acţiunilor umane, ţinând cont de temeiul moralei datoriei, şi ce tip de acţiuni rezultă din aceasta?
• Unde îşi are izvorul dreptatea, în concepţia lui I. Kant, şi ce consecinţă tregem din aceasta, dar în viziunea F. Augustin?
• Care sunt atributele dreptăţii, după Augustin, şi ce conchidem din aceasta?
• În ce măsură filosoful I. Kant pune bazele metafizicii moravurilor prin postulatele raţiunii practice, pornind într-o anumită privinţă, chiar de la concepţia creştină a F. Augustin despre „dreptate” şi ideea de „lege eternă divină”?

Analiza comparativă de faţă constă tocmai în a stabili dreptatea umană, atât sub aspectul datoriei faţă de voinţa raţională universală, deci a legii umane, cât şi sub aspectul metafizicii creştine, adică a legii eterne. În lucrarea „Bazele metafizicii moravurilor”, Immanuel Kant clasifică acţiunile umane în funcţie de moralitatea lor. Astfel, acţiunile umane se săvârşesc fie din înclinaţie, fie din datorie. Acţiunile din înclinaţie nu au conţinut moral, iar cele din datorie au conţinut moral, acţiunile din înclinaţie pot fi contrare sau conforme datoriei, iar cele din urmă (din datorie), raportate la cele dintâi (din înclinaţie), pot proveni în anumite situaţii dintr-o înclinaţie nemijlocită sau mijlocită. Rezultă astfel, patru tipuri de acţiuni:

1. Acţiuni contrare datoriei
2. Acţiuni conforme datoriei, dar săvârşite dintr-o înclinaţie mijlocită
3. Acţiuni conforme datoriei, dar săvârşite dintr-o înclinaţie nemijlocită
4. Acţiuni conforme datoriei şi săvârşite din datorie.

De exemplu, porunca biblică să iubim pe aproapele nostru, chiar pe duşmanul nostru, presupune o binefacere din datorie, căci numai aceasta poate fi poruncită, nu şi iubirea din înclinaţie, care este spontană şi nu poate să se manifeste faţă de duşmanul nostru, care ne stârneşte antipatia. Binefacerea din datorie este, deci, o iubire practică (morală), nu patologică, iar binefacerea din datorie rezidă în voinţă, nu în înclinaţia senzaţiei.

Prin urmare, Immanuel Kant susţine faptul că temeiul dreptăţii nu rezidă în sentimentul iubirii de oameni (înclinaţie spre iubire), ci în datorie, care este rezultat al raţiunii umane, întrucât aceasta ne argumentează faptul că toţi oamenii sunt raţionali, astfel că trebuie trataţi ca scop în sine.

Teza lui I. Kant conform căreia dreptatea are ca temei raţiunea (datoria izvorâtă din raţiune), la rândul ei este îndreptăţită pentru că noi realizăm un act drept nu numai din sentiment, ci şi datorită justificării raţionale că „aşa trebuie” să se întâmple sau să fie. Kant recunoaşte o înclinaţie conform datoriei, dar nu ca element individual, egoist, nu ca şi sentiment mai general, luminos, altruist.

Pe de altă parte, F. Augustin susţine în lucrarea „De trinitate”, teza dreptăţii ca şi lege eternă. Normele (regulile) potrivit cărora oamenii judecă ceea ce este drept nu provin din natura umană (din spiritul oamenilor), întrucât:

1. Regulile divine sunt neschimbătoare, în timp ce spiritul uman este schimbător.
2. Regulile divine sunt legi ale dreptăţii, în vreme ce spiritul păcătoşilor (care de altfel conştientizează şi ei aceste reguli) este în general nedrept.

În opinia Fericitului Augustin, dreptatea provine doar de la Dumnezeu. Oamenii sunt mai mult sau mai puţin drepţi, după cum aderă mai mult sau mai puţin la dreptatea divină. Filosof creştin, Augustin concepe dreptatea sub forma unor reguli (norme) divine, invariabile şi universale (identice pentru toţi, general-valabile).

Plecând de la amintitele atribute ale dreptăţii, Augustin conchide că izvorul dreptăţii nu se află în mintea umană (în natura umană), deoarece spiritul oamenilor e variabil şi nu toţi sunt înclinaţi spre dreptate, chiar dacă şi cei păcătoşi îşi pot da seama de ceea ce e drept şi nedrept. Potrivit Fericitului Augustin, o dreptate imuabilă şi universală nu poate proveni decât de la o fiinţă perfectă, adică de la Dumnezeu.

Observăm aşadar, că punctul de vedere a lui Augustin despre temeiul divin al dreptăţii este nu numai diferit, dar şi asemănător cu ideea susţinută de Kant despre originea dreptăţii în natura umană. Pe de o parte, Augustin consideră că dreptatea divină este interiorizată de natura umană, de vreme ce orice om, chiar şi cel păcătos, poate să conştientizeze regulile dreptăţii.

De observat însă, că dreptatea nu ar fi sădită de Dumnezeu în natura umană, ca o trăsătură esenţială, ci ar depinde de liberul arbitru, dar acesta îi este dat omului tot de către Creator. Însă, la Immanuel Kant, capacitatea de a avea voinţă liberă autonomă şi de a fundamenta dreptatea ca lege morală universală a datoriei îi aparţine nu liberului arbitru, ca la Augustin, ci imperativului categoric.

Dar să vedem ce reprezintă înclinaţia, respectiv datoria, în concepţia lui Immanuel Kant? Înclinaţia este facultatea de a râvni (dori), întrucât depinde de senzaţii, iar datoria, facultatea de a acţiona în conformitate cu legea morală. Numai dacă acţionăm din datorie, maxima acţiunii noastre poate deveni principiu al unei legislaţii morale universale. Kant mai distinge între acţiuni făcute conform datoriei şi acţiuni din datorie. O acţiune conform datoriei este acea de a-ţi conserva viaţa, iar cea din datorie, atunci când maxima agentului conştient, purtător al unei voinţe autonome, are un conţinut moral universal, fiind capabilă de a fi lege morală, ca temei al umanităţii.

În opinia lui Kant, conform datoriei înseamnă din interes, iar acest interes este legat de raţiune, însă doar întâmplător, el are loc numai într-o voinţă heteronomă (dependentă). Dacă voinţa umană acţionează conform datoriei, fiind comandată de interese, atunci legea morală înseşi comandă ca acţiunea să fie făcută din datorie, de exemplu, voinţa divină, care acţionează ca un imperativ ipotetic pentru fiinţele umane conştient-autonome. Interesul voinţei divine fiind acela de a determina fiinţele umane să îndeplinească ceea ce le este de folos în vederea înfăptuirii binelui izvorât din legile decalogului.

În acest sens, observăm asemănări între filosofia lui Kant şi Augustin, cu privire la temeiul dreptăţii. Pentru I. Kant, omul este cetăţean a două lumi: prin impulsurile sale egoiste omul participă la lumea sensibilă, iar prin obligaţiile morale, omul se ridică spre lumea suprasensibilului, a legilor divine perfecte. La fel şi Augustin, în lucrarea „De civitas Dei”, face deosebire între două tipuri de oameni: omul lui „civitas Dei”, caracterizat prin iubirea de Dumnezeu, până la uitarea şi dispreţul de sine, şi omul lui „civitas terrena”, caracterizat prin iubire de sine, până la uitarea şi dispreţul de Dumnezeu.

Pentru a-şi susţine teza despre temeiul dreptăţii, I. Kant aduce însă, contraargumentul sinuciderii: deoarece dacă aş proceda prin renunţarea la viaţă, neîntreţinând propria viaţă, fără a o iubi, ar însemna că maxima acţiunii mele (actul sinuciderii) să devină principiu al unei legislaţii universale, ceea ce este de neadmis din punct de vedere moral, mai ales că orice individ are înscris în el un principiu natural al conservării de sine a vieţii, exprimat chiar prin raportările sensibile ale fiinţelor la existenţă (instinctul de supravieţuire, de reproducere, de hrană etc).

În viziunea lui Augustin, aşa numita „lege a dreptăţii” sălăşluieşte în inima omului, dar nu izvorăşte din ea. Dreptatea trece prin inima omului, argumentează Augustin, aşa cum trece „imaginea din pecete în ceară, fără ca ea să părăsească inelul”. Fericitul Augustin vede astfel dreptatea ca pe ceva izvorât din voinţa lui Dumnezeu şi rămasă în posesia Lui, precum imaginea inelului în ceară, iar la Immanuel Kant dreptatea izvorăşte din raţiunea umană.

În perspectiva lui Augustin dreptatea se vădeşte deci, a fi absolută, obiectivă şi provenită de la o singură fiinţă despre care putem afirma că este perfectă – Dumnezeu. La Immanuel Kant, dreptatea devine universală în funcţie de autonomia voinţei şi de calitatea imperativului categoric, însă este provenită din însăşi raţiunea practică a fiinţei umane.

Prin urmare, Fericitul Augustin identifică ideea dreptăţii cu Dumnezeu însuşi, dreptatea în sens de moralitate absolută, fiind doar un atribut al divinităţii, o expresie directă a manifestării sacrului, întrucât doar Dumnezeu este Cel Bun, arătând astfel că temeiul ei nu se poate afla în sufletul individual, imperfect. Dumnezeu este dreptate, iar Fericitul Augustin exemplifică: caracteristicile dreptăţii derivă din Dumnezeu.

Ambii filosofi au adus contribuţii esenţiale în analiza dreptăţii raportată la fiinţa umană, Immanuel Kant, atât prin „critica raţiunii practice”, cât şi prin etica sa deontologică, pe care o identifica cu o „metafizică a moravurilor”, iar Fericitul Augustin, prin comparaţia din perspectiva metafizicii creştine între fiinţa divină şi fiinţa umană.