Iubirea de sine și demnitatea umană. (comprimată filosofică)
Autor: Petru AbabiiComentarii
Iubirea de sine și demnitatea umană. (comprimată filosofică)
Petru Ababii, r. Moldova
- În complexitatea intrinsecă a ființei umane iubirea de sine și demnitatea umană își ocupă locul merituos în marea epopee a desfășurării ei evolutive .În angrenajul structural arhicomplicart al organzării ei, începând din primordial și trecute prin toate ipostazele descendente din el, devenite și definitivate pe parcursul timpului ca entități compoziționale carcteristice ființei umane, iubirea de sine și demnitatea au generat concomitent, mergând mână în mână sinergic și luând structurarea, manifestarea și redarea în noi și noi structuri fizic-bioligic-neurologice, conforme noilor etape ale desăvârșirii mersului ei ontgenetic în timp. Ființa își impune sieși, ca fel de a fi, prin și datorită procesului evolutiv conform unei legi a suficentizării întregului prin substanțializarea și esențializarea concomitentă intrinsec avantajoasă a componentelor lui inclusv deci a însăși fiiinței umane.
- Procesul ontgenetic în sine este ceia ce numim ancestralul devenirii ființei în timp. În acest fel generează determinsmul ca definitivare, finalizare la moment , afirmare , confirmare și fel de a fi a ființei în sine, apoi a ființei ca sine. Totul se petrece concomitent sinergic selectiv , esențializat, sintetizat și substanțializat în regim de organicitate evolutiv ontgenetică. Tot acest organon ancestral astfel oformat structral se numește demnitate fiiințial-umană. Demnitatea ființial -umană ține în temeiul ei de primordial a cărui produs direct este, adică produs al lui Dumnezeu. De aici pornește etimiologic semnficația noțiunii ca atare a demnității umane: Dumne (demni-tate ).
- De aceea demnitatea umană este sfântă prin sfințenia lui Dumnezeu. Altfel spus prin sfințenia demnității umane ea se îngemănează cu sufletul omului și se aliniază lui. Datărită demnității Fința -om devine Om-ființă. Pierderea demnității înseamnă perderea sufletului și viceversa ( voi trata tema sufletului în altă lucrare). Însăși Sfânta Scriptură invocă importanța demnității omului asociată sufletului. Isus a spus; „Nu vă temeți de cei ce ucid trupul, dar care nu pot ucide sufletul; ci temeți-vă mai degrabă de Cel ce poate să piardă și sufletul și trupul în gheenă” ”Noul Testament cu Psalmi”, Evanghelia după Matei Cap. 10, Vers. 28 București, 2011.)
- Este evidentă, așadar, marea responsabilitate care îi revine omului pentru a protega, menține, apăra, înmulți, cultiva și cinsti demnitatatea sa față de sine dar în primul rând în fața Creatorului. Trădarea demnității sale echivalează cu trădarea lui Dumezeu – numit păcatul trădării și neângrijirii demnității. Pentru ca omul să fie în stare de aemenea lucruri, el rebuie să se iubească pe sine cât mau mult , adică să iubească cu mare respect, cu toate puterile sale și cu toată ființa demnitatea sa.
- Ce este iubirea de sine și de unde vine ea? Iubirea de sine este un intrinsec al intrinsecului ancestral care este demnitatea umană, este mijlocitoarea prin care se face transferul fluidic al produsului ontosgenetic spre și în produsul ontogenet9c prin transcendență – o concentare a eu-lui (Ego) ancestral și transformat astfel într-un Super Ergo narcisian , care și este iubrea de sine din motiv, că ea se naște de la sine putere, închegată introspectiv în matricea organic-ancestrală a demnității, fapt ce face ca practic să nu fie nuci un om ca să nu se iubească pe sine mau mult decât orice și pe ori și cine. Acesta este izvorul iubrii de sine – cauza care o face puternică și de netăgăduit.
- Iubirea de sine este un fel de respect responsabil pentru demnitatea umană, fiind mediul de legătură/tranziție a Ego cu și în Super Ego narcisian – un Ego supraetajat, care îl face pe om orgolios în a se apăra pe sine, dar și pe demnitatea sa. Demnitatea umană se identifică cu ceea ce numim Onoarea omului care poate fi condiționată doar de iubira de sine puternic și mereu întreținută. Greșesc acei care consideră iubirea de sine o deficiență umană. .Ea este, așa dar, o necesitate intrinsecă ce completează integritatea ființei umanre din tote punctee de vedre. Onoare înseamnă responsabilitate, iubire de sine ce poate fi atinsă doar prin moralitate și etică creștină, echitate, echilibru, empatie, reciprocitate, loialitate prin conlucrare și solidaritate. Fără aceste calificative omul își perde onoarea, adică demnitatea, transformând iubirea de sine într-o caricatură, iar pe om într-o ființă nesustenabilă și insuficientă sieși.
- Demnitatea omului se identifcă întotdeauna cu demnitatea națională, deoarece nu există individ uman în afara naționalului. Astfel demnitatea națională este sfântă și vine de la Dumnezeu. Cei ce-și perd demnitatea națională îl perd pe Dumnezeu, îl trădează pe Dumezeu fapt ce duce inevitbill la perderea identității naționale și a identităiții Dumnezeului național.
Rubrica: ComentariiAutor: Petru Ababii
Distribuie: Facebook LinkedIn WhatsApp E-mail

