Revista Luceafărul: Anul XI, Nr. 1 (121), ianuarie 2019
Editor: Agata, Botoșani, str. 1 Decembrie nr. 25
ISSN: 2065 – 4200 (ediţia online)
ISSN: ISSN 2067 – 2144 (formatul tipărit)
Director: Ion ISTRATE

Timpul „pierdut„ și regăsit, teama de lumină în viața și  opera lui Marcel Proust

Primit pentru publicare: 15 Febr. 2019
Autor: Al. Florin ȚENE, Președintele National al Ligii Scriitorilor Români,Membru al Academiei Americană Română de Cultură și Știință
Publicat: 16 Febr. 2019
© Alexandru Florin Țene, © Revista Luceafărul
Editor: Ion ISTRATE
Opinii, recenzii pot fi trimise la adresa: ionvistrate[at]gmail.com  sau editura[at]agata.ro

Opera lui Proust în esență ne apare ca „fructul” unui efort de cunoaștere, în care viziunea concretă, specifică și singularizată, a universului, incluzând și omenirea, prin cufundare într-un globalism senzorial și o deconcertantă paletă policromă de precizii  ce se împletește cu tendința elaborării unei realități de al doilea nivel, evaporată până la obținerea de “impresii pline “, în afara timpului.

Încă din tinerețe, profesorul său de liceu Darlu din Condorcet, l-a încurajat să aprofundeze esența realității, preocupare ce avea să devină un principiu de organizare a Căutării timpului pierdut.

Urmărind intinerariul spiritual al lui Proust găsim reverberațiile gândirii bergsoniene, mai ales ecourile metodei intuitive  în metafizică și, în psihologie, noțiunea duratei interioare, ca și însemnătatea, în viața mentală, a memoriei sau a procesului uitării; psihologia proustiană, ca metodă de lucru și ca orientare generală în concepția portretelor de personaje, va fi influențată de concepția atomist-asociaționistă a timpului, impresionismul artistic de la sfârșitul cecolului XIX contribuind la “pointilismul” înțelegerii sale asupra vieții interioare.Acestea fiind tangențiale cu doctrina freudiană, dacă nu prin corespondență directă, cel puțin prin meditația atmosferei  intelectuale a epocii.

În esență, opera lui Proust, este rodul unui efort de aprofundare a realității prin cunoaștere, în care imaginația singularizată și focalizată, auniversului cu tot ce cuprinde el, inclusiv lumea cufundată într-un spațiu sensorial și o deconcentrată bogăție și exactitudine se contopește cu înclinația elaborării unei realități de al doilea grad, epurată până la opținerea de “impresii pline”, extra-temporale.

În pihologia proustiană se evidențiază acuitatea  trăirii prin senzație a universului, dar nu în clipa trăirilor prezente, ci într-o viziune retrospective.Precum lui Jean- Jacquest, Proust avea nevoie de o distanțare de concret, pentru a-l putea recrea și a-l putea reconstrui creative și a-l putea cuprinde în ansamblul lui.Dacă Rousseau mărturisea într-o perioadă nevoia de a se depărta de o femeie pentru a o putea astfel iubi, Proust avea nevoia de o proiectare în timp a trăirii pentru a cuprinde în toată bogăția ei de armonice subiective.

Construcția structurală și nativă de analist va ajunge la hipertrofiere prin condițiile tragice ale unei vieți claustrate.Cu timpul, bucuriile prezentului, măsurate zgârcit de suferință, au fost convertite de retrăiri, în amintire. Prezentul divizat în clipă însemna, pentru Proust, durere, viețuire într-o camera cu pereți de plută, într-o atmosferă de fumigații dense. Lumina, zgomotul, mirosurile, mișcarea repreyentau pentru simțirea lui hiperesteziată, intolerabile suferințe.
Pentru a-l înțelege viața și opera, în ansamblu, am să redau mai jos câteva elemente esențiale despre acestea.
Marcel Proust (1871-1922), al cărui ciclu de romane intitulat În căutarea timpului pierdut  a fost publicat în cea mai mare parte postum (volumele 5-15), are un prestigiu imens şi este considerat unul dintre principalii prozatori ai literaturii universale din secolul trecut. În acelaşi timp, el are faima de a fi un autor dificil, pe care mulţi, chiar şi dintre specialişti, îl admiră şi-l citează  fără să-l fi citit în întregime. Să fie specialiştii aceştia snobi?Dificultatea lecturii proustiene este  cu totul relativă şi ea ţine, esenţial, de numărul mare de pagini şi de circumstanţe exterioare romanului, adică de situaţia cititorului. Cele 15 volume ale ediţiei Gallimard din 1945-‘46 totalizează peste trei mii de pagini, în care evoluează circa două sute de personaje. Este evident că lectura lor integrală cere o disponibilitate care nu mai este demult la îndemâna cititorilor obişnuiţi. Nu este singura carte ”mare”, şi la propriu şi la figurat, aflată în această situaţie. Umberto Eco mărturisea că nu a citit decât o treime din Biblie. Epopeile antice, ciclul de poveşti arabe din O mie şi una de nopţi, romanul Omul fără calităţi al lui Robert Musil etc. îşi pot găsi şi ele locul pe o listă a lecturilor fragmentare.Revenind la Proust, chiar dacă lectura integrală a ciclului Timpului pierdut este cu totul de dorit, o putem înlocui totuşi cu o lectură parţială, căci diferitele părţi ale ciclului (Swann, Guermanţii, Sodoma şi Gomora, Prizoniera, Fugara) sunt autonome aidoma unor romane aparte. Ultima parte însă, Timpul regăsit, este cheia întregului ciclu şi orice lectură, cât de parţială, trebuie neapărat să o includă şi pe aceasta.S-a scris despre romanul lui Proust o întreagă literatură, iar viziunea sa asupra “căutării” timpului – ca retrăire a trecutului sub semnul duratei, al curgerii, al asociaţiilor, nu al succesiunii cronologice – a fost apropiată, în pofida protestelor autorului, de filosofia bergsoniană. Oricum, există numeroase lecturi posibile ale lui Marcel Proust şi, din perspective hermeneutice, cât se poate de diferite. Dar să ne mărginim să spunem că romanul lui poate fi citit ca o poveste amplă despre recuperarea trecutului ca formă a prezentului şi, pe această cale, ca un mod de atenuare a angoasei produse de sentimentul tragic al vieţii, despre care vorbea un alt ilustru contemporan al lui Proust, spaniolul Miguel de Unamuno. “Timpul pierdut” este tezaurul vieţii trăite, dispărut prin uitare în obscuritatea subconştientului. Memoria involuntară este cea care-l readuce în prim-planul conştiinţei. Stilul proustian este celebru pentru frazele lui ample, dar la primul contact cu romanul ne întâlnim mai curând cu fraze scurte. Stilul e strict expozitiv: “Ani de-a rândul m-am culcat devreme. Uneori, îndată ce stinsesem lumânarea, ochii mi se închideau atât de repede încât nu aveam când să-mi spun: adorm. O jumătate de oră mai târziu, gândul că venise vremea să adorm mă trezea; voiam să pun jos romanul pe care credeam că-l am încă în mână şi să sting lumânarea”.Dar peste câteva zeci de pagini, iată cel mai celebru episod din tot romanul şi, totodată, unul dintre cele mai cunoscute din întreaga literatură universală a secolului trecut: cel cu madlena. Într-o zi de iarnă, întorcându-se acasă, mama îi dă naratorului, ca în copilărie, un ceai şi o madlenă. Gustul micii prăjituri muiate în ceai produce în el o revelaţie: “O plăcere nespusă mă năpădise, izolată, fără noţiunea cauzei sale. Datorită ei, vicisitudinile vieţii îmi deveniseră indiferente, dezastrele ei, inofensive, scurtimea-i, iluzorie, ca atunci când iubeşti; /…/ Nu mă mai simţeam mediocru, supus capriciilor întâmplării, muritor. De unde putuse să-mi vină acea puternică bucurie? Simţeam că era legată de gustul ceaiului şi al prăjiturii, dar că le depăşea cu mult, nefiind probabil de aceeaşi natură”.Brusc, el realizează că este vorba de gustul prăjiturii pe care în copilărie i-o oferea mătuşa Leonie, duminica dimineaţa. Şi, legat de această amintire benignă, reînvie un întreg cortegiu de amintiri – tot trecutul şi toate personajele care i-au trecut prin viaţă. Este materia romanului care urmează: “Şi, ca în acel joc japonez care constă în a arunca într-un vas de porţelan plin cu apă bucăţele de hârtie până atunci indistincte, care, îndată ce s-au muiat, încep să se alungească, să se răsucească, să se coloreze şi să se diferenţieze, să devină flori, case, personaje consistente şi recognoscibile, tot astfel acum toate florile din grădina noastră şi cele din parcul domnului Swann, şi nuferii de pe râul Vivonne, şi oamenii din sat, şi căsuţele lor, şi biserica, şi întregul Combray cu împrejurimile sale /…/ căpătând formă şi soliditate, au ieşit, oraş şi grădini, din ceaşca mea cu ceai”.Timpul regăsit va consta în fixarea acestui trecut într-o operă: “Dacă cel puţin mi-ar rămâne destul timp să-mi pot realiza opera şi i-aş descrie mai întâi pe oameni (chiar dacă aceasta i-ar face să semene cu nişte fiinţe monstruoase), ca ocupând un loc atât de considerabil faţă de cel atât de restrâns care le este rezervat în spaţiu, un loc, dimpotrivă, prelungit peste măsură /…/ în Timp”. Atitudinile lui față de prieteni îi suprindeau. Proust îi ruga să nu se parfumeze când veneau la el în vizită.O curiozitete era și faptul că își căptușa ferestrele pe timpul zilei, din groază de lumină, avea o spaimă bolnăvicioasă față de boli contagioase. Își cumpărase un aparat de formolizare în care își scufunda scrisorile timp de câteva ore, pentru a le dezinfecta, înainte de a le citi. Intimitatea incurabilă a acestei vieți îi prilejuiește lui Proust, retrăirea trecutului în amintire. Obsuritatea în care trăia, mai ales al camerei sale, îi ușurează  reviviscența epocilor trecute, și unele dispărute. Invadarea clipei de către amintire: am spune o telescopare a trecutului în prezentul de față. Ceea ce fusese trăit cândva fugitiv și frivol este reluat și analizat, urmărit, aprofundat, în toate implicațiile sau nuanțele gândului și simțirii.Autorul de care facem vorbire nu retrăiește decât vibrația multiplă, frizată a trecutului, când putea circula printre semeni și lucruri; este căutarea însetată a timpului pierdut, pe care din dorință dezamăgitoare, îl reînvie. Însă această reînviere nu înseamnă, pentru scriitorul autoizolat, o simplă evocare a unor siluete, sau a unei întregi societăți, ci recreare a unei lumi, prin situarea acesteia în coordonatele extratemporale., prin transfigurarea artei.În acest moment, Proust ajunge la etapa supremă vieții sale, a timpului regăsit. Nu s-a limitat să evoce multiplicitatea schimbătoare, pulverulentă, a impresiilor fugitive, a momentelor care trec. A năzuit către un absolut al trăirii, pe care l-a obținut prin scrisul său. Preocuparea lui dominantă, urmărită de-alungul vieții sale, ca și în înfăptuirea operei, va fi realitatea supremă a timpului, pe care îl va scrie adesea cu majusculă, așadar, a Timpului ca atare, care nu-i apare numai ca un obiect de reflexie, ci ca o realitate consubstanțială ființei, fapt, dealtminteri, general al marii interiorizări.Adevăratul personaj al imensului roman proustian este Timpul, trăit deopotrivă ca durată interioară, ca beatitudine de reviviscență retrospectivă, ca percepție a vicistitudinilor vieții, a transformării lucrurilor, a îmbătrânirii oamenilor, a spaimei față de moarte, supus timpului, urmărindu-i variațiile ritmului, Proust înțelege să-l depășească, să-l domine, prin efortul de a desprinde din finețea vieții și a lucrurilor constantele platoniciene.Aceste esențe ideale, Proust avea să le întrupeze într-o viziune cuprinzătoare, ce avea să-l libereze de obsesia izolării, la care era condamnată, în credința lui, ființa umană.

Pentru Proust, ciclul se încheie cu soluția trăirii cotidiană al timpului pulverizat. Opera sa reprezintă o elaborare de personaje și o reânviorare a unei societăți, în datele lor tipice, esențiale. Spre deosebire de gânditorii care reduc timpul la clipa prezentă, exemplul lui Gaston Roupnet în Siloe, sau a comentatorului său, Gaston Bachelard, pentru Proust, timpul înfățișează imensa devenire a trecutului, îndreptându-se înspre prezent.El trăiește în trecut, cu năzuința de a se emancipa de tirania timpului prin artă. Nu va putea spune împreună cu A. Rivaud: “Noi nu trăim în timp, ci în clipă și uitarea duratei e cu atât mai desăvârșită cu cât ne părăsim cu cât mai complet acțiunii și gândirii noastre. “Proust trăiește în durată, într-o durată asemănătoare celei bergsoniene, de care se deosebește, prin discontinuități și procese de uitare, dar pe care se străduiește să o învingă prin recrearea realității în opera artistică.

Romanul lui Proust apare ca rezultatul unor tehnici psihologice proprii îngăduind scriitorului să “regăsească” trecutul și să restabilească prin mijlocirea memoriei involuntare și a eforturilor diriguite conștient unitatea ideală a personalității umane, disociate prin uitare și “intermitențele inimii “