Primit de la Ion N.Oprea, redactor de ediție, 5 martie 2015
Editor: Ion Istrate, 5 martie 2014

Tinere talente
Cosmina Marcela OLTEAN

Autoarea, absolventă a „Institutului Eurocor”, Bucureşti, s-a remarcat în ultima perioadă la o serie de concursuri şi festivaluri naţionale cu ilustraţii din creaţia lirică a lui Mihai EMINESCU,   Octavian GOGA, Lucian BLAGA, manifestări la care a obţinut premii şi distincţii, ca semn al aprecierii talentului său plastic.
Reproduceri după lucrările sale au apărut în publicaţii ca „Lyceum” şi „Informaţia Harghitei”, precum şi în revista „Cetatea Culturală” sau într-o carte de colorat pentru copii, intitulată ,,Fiicele bătrânului an”, lucrare semnată alături de Viorica URZICĂ (versuri).
Începând din anul 2009, tânăra plasticiană harghiteană este prezentă la o serie de expoziţii de pictură şi grafică din Subcetate, Miercurea Ciuc, Topliţa, Alba Iulia şi Cluj-Napoca. […](http://www.bcucluj.ro/expo/2013-ian1/expo2013-ian1.php)

Cine a fost cu adevărat ,,Poetul plastic al florilor’’?

Existența în raport cu opera

Se crede că uneori  biografia unui pictor face oarecum concurență operei sale și valorii ei artistice. Totuși, când existența artistului, infuzată cu datele unui temperament de excepție, urmărește trasee neobișnuite și influențează indubitabil creația, nu putem rămâne pasivi doar la nivelul analizei operei, căci astfel se formează viziunea asupra întrgului. Apoi, deși unii biografi se chinuie să contureze portretul unui om cu nimic mai prejos decât arta sa, exemplaritatea biografiei lui Luchian constă tocmai în simplitatea ei, în acordul perfect dintre destin și plămădirea lentă, dramatică a operei. Luchian s-a găsit cu greu, după multe și anevoioare căutări. Copilăria și tinerețea lui nu anticipau prin nimic amplitudinea întâmplărilor maturității. Construindu-se pe sine, artistul își construia, de fapt, opera. Acum, la 146 de ani de la nașterea artistului și 98 de la moarte, opera lui- comoară națională- continuă să fascineze, și să cucerească viitori admiratori, căci în ea vibrează încă sensibilitatea unui artist care dincolo de drama existențială, și-a esprima, cu ajutorul penelului, genialitatea și a luptat din greu cu limitele unui trup bolnav în ultimii ani ai vieții, dar și cu nepăsarea oficialităților și a publicului.

Un loc pentru eternitate: comuna Ștefănești

Născut în prima zi a lunii februarie a anului 1868, la Ștefănești, Botoșani, e primul copil al Elenei și al maiorului Dimitrie Luchian. Situația materială bună a familiei l-au ținut la adăpost de grijile financiare în copilărie și tinerețe. S-a mutat de la cinci ani cu familia la București. A mai avut doi frați gemeni (unul a murit de timpuriu) și o soră. A avut o copilărie obișnuită, descris fiind ca un copil neastâmpărat cu varii ocupații, care nu prezintă semne de precocitate artistică. Vocația pentru artă, existentă latent, se manifestă cu oarecare ezitări în adolescență, croindu-i cu dificultate drumul spre împlinire. Curând, tatăl său moare, urmat de sora mai mică. A început școala în cartierul Mântuleasa, prin 1875, apoi a învățat la Colegiul Sfântu Sava, azi Nicolae Bălcescu. Elev slab, chiar și la desen (notat cu 4,5), manifesta interes pentru muzică, materie la care obținea cu regularitate 8,9. Din cauza rezultatelor școlare slabe și a numeroaselor absențe, a fost retras de la cursuri. A continuat clasa a III-a la 16 ani (în 1884) și mărturie stau tablourile timpurii: portrete ale membrilor familiei și peisaje după cărți poștale executate direct în culoare, fără schiță prealabilă, datate ,,Luchian Șt., clasa a III-a’’. Lucrări cu valoare mai mult documentară, decât artistică. A ezitat mult între pictură și muzică, dar în momentul în care s-a văzut în ipostaza de a alege între cariera militară, asemeni tatălui, și pictură, a optat tranșant în favoarea acesteia din urmă; spre nemulțumirea mamei, care-l îndrumase spre Liceul Militar, convinsă fiind că din pictură nu își va putea clădi un viitor sigur. La Ștefănești s-a deschis ,,Muzeul memorial Ștefan Luchian’’ ce adăpostește opere ale artistului, și ale contemporanilor lui, devenind o importantă colecție de artă.

Lucrări din Muzeul Zambaccian, București

Primii pași spre împlinirea în artă…

Din 1885 s-a înscris la Școala de Belle-Arte din București, recent înființată și condusă de doi pictori de notorietate ai vremii: Theodor Aman (unul din reperele începutului picturii românești moderne) și Gheorghe Tattarescu– profesorii lui Luchian. În primul an de studiu nu s-a remarcat prin nimic. La sfârșitul anului II a primit mențiune pentru ,,Anatomie’’ și ,,Cap de expresie’’, iar în anul III, medalia de bronz pentru ,,Studiu după natură’’ și ,,Cap de expresie’’. Perioada școlarizării bucureștene relevă, deci, o conduită medie și nu anticipă strălucita carieră ulterioară. Colegii lui, azi în mare parte uitați, se bucurau de elogiile profesorilor și de distincții. Încă incapabil să tranșeze definitiv în favoarea picturii, urma, în paralel, cursurile Conservatorului, la clasa de flaut.

Modelul și maestrul incontestabil: Grigorescu…

Școala i-a oferit lui Luchian un prim model, dar dincolo de pereții acesteia, el a ales liber: pe ,,maestrul de la Câmpina’’, Nicolae Grigorescu– inițiatorul artei moderne românești, continuatorii lui fiind Ion Andreescu, apoi Luchian; cel din urmă completând celebra triadă. Apoi, peste ani, mai găsește un model în E. Manet și în mișcarea inspirată de el:  Impresionismul. Drumurile sale europene încep cu popasul de la Viena, fiind însoțit de doi colegi: Oscar Obedeanu și Ludovic Dolinski. Îşi continuă drumul spre München, unde  decide să rămână o vreme, motiv pentru care închiriază un atelier. La Academia de Arte Frumoase din München (1890, două semestre) profesor i-a fost Johann Casper Heterich. Aici, printre alte studii, execută copii după operele lui Correggio şi Rembrandt, aflate la Muzeul de Artă. Mărturisea mai târziu, referitor la ,,Sagrada familia’’ de Rembrandt: ,,când îl copiam, simțeam că mă înalț!’’ . La el procesul formării artistice e îndelungat, căci vrea să spună mult și să transmită și mai mult. Elaborează greu, fiind lipsit deocamdată de spontaneitate și abilitate tehnică. Perioada de la München îi dăduse rigoare, iar la Paris are parte de acea exuberanță menită să estompeze caracterul convențional al unor lucrări. Printre prímele lucrări se numără: ,,Portret de fetiță’’(1885-1886), în care se remarcă libertatea tușei și preocuparea pentru drapajul vestimentar; ,,Doi cai luptându-se’’, din perioada müncheneză: ,,Cap de copil’’ și ,,Profil de fată’’, în care se remarcă unele ezitări, justificate însă de insuficiente experiență. Deocamdată își exersa spiritul de observație…

În 1890, revine în ţară şi participă la prima expoziţie a societăţii de artă „Cercul artistic“, Uniunea Artiștilor Plastici de azi. În catalogul expoziției figura cu 5 lucrări. Își portretizează a doua oară mama. După moartea ei, dornic de o școlarizare mai serioasă, se întoarce la Paris, unde termină Academia Julian (1891-1892), evoluând sub îndrumarea profesorilor W. Bouguereanu și Tony Robert-Fleury, pe acesta din urmă ajunge să-l admire. Lucrează la Autoportret. Cu această ocazie, cunoaşte din plin viaţa artistică pariziană, aflată atunci în plină efervescenţă impresionistă. Printr-o semnificativă coincidență, Academia Julian a fost înființată în același an cu nașterea pictorului: 1868. Participă apoi la Expoziția din 1893 a ,,Cercului artistic’’. În martie-aprilie 1894 deschide o mică expoziție personală în atelier. În urma protestelor împotriva conducerii  ,,Cercului artistic’’, postul de vicepreședinte îi revine. Atras de viața mondenă, participa la multe evenimente de acest gen. De pildă, urmărea și participa la cursele de velocipede. În 1896, organizează, împreună cu alţi prieteni artişti, „Expoziţia artiştilor independenţi“; devine membru fondator al societăţii „Tinerimea artistică“ (1901) şi expune lucrări de pictură în cadrul acestei societăţi, la Ateneul Român. Devine acum unul dintre cei mai importanţi pictori ai timpului. Expune mereu lucrări de pictură în expoziţii personale şi de grup.

În 1900 participă cu două pasteluri la „Expoziţia universală“ de la Paris. Dar, din păcate, tot în acest an apărură primele manifestări ale unei afecţiuni la măduva spinării (scleroză multiplă), care-l va lăsa infirm pentru restul vieţii. Boala se va agrava mereu, iar lipsurile materiale erau tot mai acute. Cu toate aceste greutăţi, lucra tot mai înverşunat, fiind mereu prezent în expoziţiile personale şi de grup, ce se organizau în capitală. Într-un asemenea moment a creat Luchian autoportretul intitulat cu multă modestie Un zugrav (1907); această lucrare a fost realizată cu multe eforturi fizice şi intelectuale, într-un moment deosebit al luptei sale cu boala şi cu nevoile materiale şi este cel mai reuşit autoportret psihologic din lume (ghidul muzeului Luvru).

Cucerit de mitul eminescian

La fel ca mulți tineri intelectuali ai vremii, Luchian a fost și el cucerit de universul eminescian, declarându-se un mare admirator al poetului. Astfel artistul îi dedică Luceafărului un portret. Ediția a II-a a Poeziilor lui Eminescu purta numeroase adnotări, semn că pictorul reflectase îndelung asupra frumuseții și profunzimii versurilor. Deseori sublinia imaginile metaforice preferate sau nota: ,,concepție genială!’’. Uneori lăsa lucrul deoparte și scria chiar el, poezia ,,Sub cămăși de borangic’’ fiind publicată în nr. 1 din 1890 al revistei ,,Generația viitoare’’.

Luchian: ,, Vezi tu, de durerile mari sufletul se subtilizeză, se purifică…’’

După 1900 viața i se schimbă radical odată cu declanșarea bolii. Intervin schimbări în psihicul și comportamentul său ce au o consecință directă asupra picturii. Acum înțelege profunzimea unui adevăr simplu: cu cât omul va fi mai îngenungheat de boală, cu atât creatorul va trebui să se înalțe deasupra suferinței. Căci, dincolo de OM și de limitele lui există, etern și desăvârșit, CREATORUL. A suportat cu demnitate drama artistului autentic ignorat și nu  s-a lăsat copleșit de tristețe atâta timp cât mai putea așterne pe pânză o singură tușă. În casa de pe strada Primăverii, unde și-a trăit ultimii ani în care a creat și o parte din copodopere, locuia cu familia Cocea. Aici avea aici o cameră-atelier de la fereastra căreia urmărea spectacolul străzii și rotirea anotimpurilor. Odată cu avansarea bolii se mișca tot mai greu și ieșea rar la plimbare cu trăsura sau chiar până pe hol. Cu adevărat admirabil e faptul că, din luciditate și refuzul de a se lăsa învins de boală, nu a renunțat niciodată la pictură și a lucrat până la sfârșit. Cerea nepoatei Laura (mereu aproape de el) sau soțului ei, pictorul-ucenic Traian Cornescu, să-i aranjeze o natură statică și uneori să-i lege penelul de antebrațul mâinii drepte. În acest chip dramatic se mai năștea câte o capodoperă a cărei subiect erau florile… Creația din ultimii ani are valoarea unui testament. Publicul în sfârșit începea să manifeste interes pentru arta lui, lucru datorat și faptului că maestrul Grigorescu își arătase interesul pentru munca sa când, la expoziţia din 1905, a fost singurul care i-a cumpărat o lucrare. Tot Grigorescu a exclamat: ,,În sfârșit, am și eu un succesor!” Iar Iosif Iser îl socotea cel mai român dintre pictorii noștri. Din demnitate, vorbea arareori de suferința lui și găsea puterea chiar să glumească, mărturiseau prietenii ce-l vizitau. Gala Galaction îl descria astfel: ,, ochii lui, surâsul fin și dulce, lumina inexplicabilă care radia din fața lui, mi-au rămas nemuritoare’’. Înainte ca tumultoasa lui viață, arsă ca o lumanare, sa se stingă, într-o noapte Luchian primește vizita lui George Enescu. A venit sa-i cânte la vioară spre a-i mai alina suferința. Este omagiul unui mare artist adus altui mare artist. N.Tonitza, gazatar, îl admira pe Zugrav și dorea să afle din tainele meserie.  Întâlnirea cu pictorul a săpat urme adânci în sensibilitatea lui. Căci și în cădere oamenii, artiștii pot fi sublimi, iar tragicul poate fi uneori grandios. ,,… De i se va încerca vreodată portretul cu cuvinte, biograful simțirii acestui artist neasemuit va putea începe să-l descrie cu o închinare pentru sufletul lui tolerant și primitor ca o casă albă…’’, spunea cu compasiune T. Arghezi.  Pe casa din Primăverii se găsește placa comemorativă ce sintetizează biografia artistului:  ,,În această casă a trăit, a lucrat, a suferit Și a murit neînțeles pictorul Ștefan Luchian (1868-1916)’’.