Primit pentru publicare: 8 sept. 2017
Autor: Mircea DAROȘI
Publicat. 9 sept. 2017
Editor: Ion ISTRATE

Toader Diacul, un precursor al scrisului în limba română

Numele acestui cărturar de slovă bisericească se leagă de existenţa unei vechi şcoli mănăstireşti dinŢinutul năsăudean. Aici, în secolul al XVI- lea şi al XVII-lea, la Feldru, se copiau cărţi religioase, scrise în limba slavonă. Era singura mănăstire de pe Valea Somesului Mare, care avea această nobilă misiune, din şiragul celor existente la acea vreme.

Toader Diacul este unul dintre acei călugări care cunoştea limba slavonă şi era un bun caligraf. El intră în istoria literaturii române, alături de scriitorii şi cronicarii acelor veacuri: Grigore Ureche, Miron Costin, Mihail Moxa, Udrişte Năsturel şi mitropoliţii Vaarlam şi Dosoftei. Momentul care îl consacră, fără să-şi dea seama, este un text intitulat „Cuvânt la slujba de îngropăciune”, scris în limba română cu ocazia înmormântării jupânesei Sofronia, soţia boierului moldovean, Pătraşcu Ciogolea din Calefendeşti.

Însemnătatea acestei scrieri nu constă atât în ideile pe care le exprimă, cât în faptul că, autorul a îndrăznit să transmită urmaşilor gândurile sale, scriindu-le de-a dreptul în limba românească, în vremea când, „această limbă era socotită prea săracă, prea neînsemnată şi nepotrivită pentru asemenea scopuri”.

Scriitorii români ai timpului, bisericeşti sau laici, îşi scriau operele lor, până la Toader Diacul, numai în limbile slavonă, greacă şi latină. Limba română n-a fost întrebuinţată decât în vorbirea curentă a poporului de rând şi a clasei boiereşti care nu era încă grecizată, aşa cum o găsim în secolul al XVIII-lea.

Dacă Toader Diacul nu este primul şi cel mai însemnat dintre scriitorii timpului care a contribuit la biruinţa scrisului în limba română, având o pregătire prea modestă pentru un asemenea rol, dar este cel dintâi scriitor care a încercat să arate că şi în lmba română se poate scrie  şi exprima orice gândire.

Despre importanţa acestei încercări a lui Toader Diacul vorbeşte profesorul Vasile Pârvan, într-un studiu interesant, publicat în 1904, în revista „Convorbiri Literare”. Cărturarul din Feldru este amintit apoi în „Istoria literaturii române, secolul al XVIII-lea” a lui G. Pascu, iar Nicolae Iorga face referiri la el în „Istoria românilor din Ardeal şi Ungaria”.

După părerea lui Vasile Pârvan, chiar dacă acest „Cuvânt” al lui Toader Diacul este doar o simplă însemnare, fără vreun conţinut literar deosebit, el merită să fie luat în seamă şi poate fi socotit printre cele mai vechi începuturi de scriere românească.

Ca om umblat în lume şi cunoscător al adevărurilor creştineşti, Toader Diacul pune în valoare aceste învăţături, îndeamnă pe semenii săi spre iubirea lui Dumnezeu, folosind foarte des pildele Sfintei Scripturi prin care dă sens vieţii. Limba în care scrie cu ortografia specifică acestui început este asemănătoare cu cea din „Scrisoarea lui Neacşu din Câmulung”.

Pe manuscrisul „Cuvântului la slujba de îngropăciune”, Toader Diacul a făcut următoarea însemnare: „Această cuvântare a scris’o Toader dascălulu, fiind fost în satul Calefendeşti, când a murit jupâneasa Sofronie Ciogoloe, în anul 7147 (1639), luna martie în 17 zile, Sâmbăta la Sfântul Alexie”.

Menţiunea făcută are o însemnătate deosebită, pentru că ne dă o informaţie precisă despre perioada în care a trăit, dar mai ales despre începuturile scrisului în limba română. Manuscrisul se află în Biblioteca Academiei Române, fiind dăruit acestei instituţii de către Saint-Pierre din Iaşi , la 4 iunie 1882, prin Sturdza- Scheianu.

Multă vreme, copia acestui document a circulat în Ardeal, fiind găsit de către A. P. Ilarian şi publicat de Vasile Pârvan în paralel cu originalul pentru a vedea asemănarea, cât şi deosebirea ca formă şi fond între cele două manuscrise.

Dar cine este Toader Diacul? Documentele spun că a fost un călugăr, originar din Feldru, despre biografia căruia ştim foarte puţine lucruri. Doar tradiţia populară mai păstrează câteva informaţii. Se pare că de tânăr, nu se ştie în ce împrejurări, a plecat spre Moldova, ajungând, poate îndemnat de cineva, în vreo mănăstire, unde fiind isteţ şi ager la minte, a deprins foarte repede vorbirea şi scrierea limbii slavone. Unii cercetători susţin că avea cunoştinţe şi de limbă greacă. Se presupune că a tradus în această limbă „Cuvântările lui Ioan Gură de Aur” şi ar fi contribuit la traducerea operei lui Herodot, păstrată în manuscris şi editată apoi de N. Iorga, în 1910. Numele de Diacul provine de la  „diac”, cântăreţul bisericii şi probabil că tatăl său a avut această menire.

Nu există ştiri, cât timp a stat în Moldova, dar este cert că s-a întors la Feldru după mai multă vreme, unde şi-a continuat activitatea. În sprijinul acestei informaţii vine o scrisoare a boierului Pătraşcu Ciogolea, cam din jurul anului 1635, trimisă magistratului bistriţean prin care îl roagă să trimită pe „Toader diac din Felder care să-i înveţe coconii”.

Scrisoarea a fost publicată de către Nicolae Iorga în colecţia Hurmuzaki, volumul XV, p.1009. Vasile Pârvan este convins că Toader Diacul a fost chemat a doua oară la curtea boierului moldovean. Acest lucru rezultă şi din pasajul scrisorii, cum că „ne-a fost şi mainaintea vreme om al nostru” şi i-a învăţat pe copiii săi, Pătraşcu şi Miron, iar a doua oară îl cheamă să-i înveţe „coconii”, care probabil, ar fi nepoţii bătrânului Ciogolea.

Toader Diacul răspunde la această chemare, iar cu prilejul morţii jupânesei Sofronie, scrie în limba română acel „Cuvânt la slujba de îngropăciune” care îl aşază ca om de cultură pe un loc de cinste în istoria literaturii române, iar comuna Feldru îşi deschide cartea de onoare a oamenilor cu o asemenea personalitate a veacurilor trecute.