Primit pentru publicare de la autor, Ion N. Oprea, 28 aug.2014.
Editor: Ion Istrate, 28 aug.2014.

Tortura, cartea mişcărilor studenţeşti, nu-i o carte de râs…

            La Editura Contemporany Literature Press, 2014, editată de Lidia Vianu, cartea Tortura, pe înţelesul  tuturor, memorii, de Florin Constantin Pavlovici, se lansează oficial vineri 29 august 2014, dar volumul poate fi consultat oricând şi pe internet, în limba engleză şi în limba română, citesc pe un e-mail primit de la editură.

„Cartea apare într-un moment în care cititorul are cel mai mult nevoie să râdă”, spune Lidia Vianu, editoarea şi prefaţatoarea.

Să râdem de ce, ne întrebăm, şi ne răspunde succint tot prefaţa la carte: „Râdem de fiinţe dezbrăcate de tot ceea ce înseamnă dreptate, normalitate, de nevoia de „fericire în viitor”, de credinţa că cineva, cândva, le va elibera de coşmar. Râdem, mai ales, de privilegiaţii scenariului: de cei care crapă teste şi sfarmă oase.

De ce râdem? De bâte? De frigul inuman? De înfometare? De lagărul de muncă în care sunt exterminaţi de-a valma oameni de carte, studenţi, preoţi, ţărani? De faptul că unii dintre ei se lasă zdrobiţi şi fraternizează  cu torţionarii? Sau poate  de descoperirea că pe alţii tortura îi face mai frumoşi decât  ar fi ajuns ei altfel vreodată?

Râdem pentru că descoperim un adevăr pe care mulţi îl crezuseră pierdut. Trăind în cel mai aberant , degradant şi înspăimântător spaţiu cu putinţă, închisorile politice comuniste, eroii sunt anihilaţi de mizeria fizică, dar au un refugiu. Iar gândurile lor sunt în primul rând morale. Ei judecă lumea în ale cărei subterane se află. Judecata lor este fără drept de apel.

Fost deţinut  la numai 23 de ani, om de radio o viaţă întreagă după eliberare, Florin Pavlovici rupe tăcerea şi face la 65 de ani un lucru pe care era hotărât până atunci să nu-l facă niciodată cât va trăi: ne explică Tortura aşa încât noi să o înţelegem”, scrie semnatara la 14 august 2014.

Până acum,  volumul Tortura, pe înţelesul tuturor, memorii, a apărut în trei ediţii înainte de a fi preluat de Contemporany Literature Press: 1. Editura Cartier, Chişinău, 2001; 2. Editura Fundaţia Academia Civică, Bucureşti, 2011 şi 3. aceeaşi editură, 2012. Coperta: Vincent Van Gogh, La ronde des prisonniers (după Gustave Dore).

Am citit pagini din ea. Ca şi aceste trei ediţii anterioare, ediţia actuală nu-i o carte de râs nici pentru noi cititorii, nici pentru editor decât doar la impropriu, vorbind figurativ, starea de captivitate a cuiva nu a stârnit  zâmbete niciodată, cu atât mai puţin în cazul de faţă, să devii deţinut politic din aproximativă tinereţe. Din contra, cartea citită produce lacrimi, scrâşnete,  acuzare toată nu numai din partea  luptătorilor  împotriva comunismului direct ci şi a urmaşilor, a întregului  popor urgisit. A noastră a cititorilor, în primul rând! Deci, atenţie cititori, chiar de la lansare, cartea despre tortura din închisorile comuniste produce lacrimi, că în lacrimi au sperat fericirea de mai târziu întemniţaţii regimului…

Dacă fericirea se lasă aşteptată şi după un sfert de secol de la marea speranţă şi dacă foştilor deţinuţi politici  li se dă lunar o indemnizaţie echivalentă cu a persoanelor cu handicap, este, de asemenea, de condamnat, de plâns, nu de râs…

În definitiv, de ce să râdem, să râdem în hohote, cum ni se promite, pentru că, citind cartea autorul relatează cum i se urca miliţianul pe piept cu bocancii şi îl bătea cu bastonul? Cum WC-ul lor era hârdăul unde şi dormeau şi mâncau? Cum visau că facă  baie dar nu aveau apă şi miliţienii se distrau pe chestia asta?

…Anul 1956 este anul mişcărilor anticomuniste de masă, cele mai importante fiind manifestările studenţeşti care au avut loc în Polonia, Ungaria, dar şi în România, cele din Timişoara, Cluj, Bucureşti, Iaşi şi Tg. Mureş, fiind cele mai active la noi.

Mişcările studenţeşti au fost brutal reprimate de autorităţile timpului iar numeroşi studenţi protestatari au fost arestaţi sau excluşi din facultăţi, mulţi cu cariera distrusă pentru multă vreme.

Cu toate că ei nu au reuşit să aducă modificări situaţiei social-economice şi politice a ţării, mişcările studenţeşti din 1956 au arătat că se poate protesta, că în România exista un puternic curent împotriva comunismului, unde, încă de pe atunci, intelectualitatea era dispusă să facă sacrificii pentru exprimarea punctului ei de vedere.

Mişcările din 1956 au avut ecou şi câmp de exprimare şi desfăşurare şi în 1968, când la 26 decembrie a fost convocată o şedinţă a Biroului CC al UTC, unde Ion Iliescu, la acea dată prim-secretar al UTC şi Ministru al Tineretului a prezentat o informare în care descriind desfăşurarea evenimentelor arăta că la unele cămine studenţeşti uşile fuseseră încuiate pentru a împiedica studenţii să se alăture manifestanţilor, acuzând  aspru pe organizatori, dar şi pe participanţii la “dezordinea studenţească şi socială a ţării”.

Peste 10-12 ani, în 1978-1980, în fruntea celor care au dat ordine de reprimare a studenţilor angajaţi în noi mişcări protestatare, ca şi după cei aproape 34 de ani din 1956, în 1990, acelaşi, devenit şeful Satului, a urmat linia dură a lui 1956 împotriva studenţilor, ordonând reprimarea brutală a „golanilor”, cum i-a denumit pe studenţi şi tinerimea în general, adunată în Piaţa Universităţii. Coincidenţă sau nu, un Alexandru Dincă, condamnat la închisoare pentru activitatea sa din 1956, în 1989, ajuns director al Ziarului liberal Viitorul, el a fost maltratat şi toată redacţia ziarului devastată de minerii chemaţi la Bucureşti  tocmai de Ion Iliescu  care le-a şi mulţumit pentru activitatea de reprimare.

…Născut la 14 martie 1936 la Conceşti , judeţul Botoşani, fiu al Hertei şi Dionisie Pavlovici, cadre didactice, Florin Constantin Pavlovici studiază jurnalistica la Bucureşti, pe care o absolvă în 1958, este arestat în 1959, acuzat de uneltire contra ordinii social-comuniste, şi condamnat de Tribunalul Militar Bucureşti  la cinci ani  de încarcerare.

Execută condamnarea la Jilava şi Gherla, la lagărele de muncă din Balta Mare a Brăilei, la Salcia, şi Delta Dunării, Periprava, la tăiat stuf, este eliberat în 1964, odată cu majoritatea încarceraţilor.

El este autorul cărţilor Bazele Terorii pentru care i s-a decernat Premiul pentru debut al USR, şi Frica şi pânda, Editura Muzeul Naţional al Literaturii Române, 2009, 232 p.

După ani şi ani, de abia în zilele noastre, în iunie 2014, citim în ziare şi vedem la televizor primele informaţii despre trimiterea în judecată a torţionarilor, mai întâi a lui Alexandru Vişinescu, fost comandant al Penitenciarului Râmnicu Sărat, iar în august a lui Ioan Fecior, fost conducător al Coloniei de muncă de la Periprava, în perioada 1 august 1958-1 noiembrie 1963,  care pedepsea deţinuţii  fie prin bătăi, fie legându-i de copaci cu cătuşele timp de mai multe ore,  lăsându-i în arşiţa soarelui, în frig sau sub bătaia vântului, fapte nici acestea de râs…

Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului şi Memoria Exilului Românesc (IICCMER) atrage atenţia – astfel de fapte înseamnă responsabilitate şi aducere aminte cu seriozitate, acuzarea, condamnarea ca şi executarea cer fidelitate în  tratarea corectă a circumstanţelor…