Revista Luceafărul: Anul XII, Nr. 3 (135), Martie 2020
Editor: Agata, Botoșani, str. 1 Decembrie nr. 25
ISSN: 2065 – 4200 (ediţia online)
ISSN: 2067 – 2144 (formatul tipărit)
Director: Ion ISTRATE

Tot cu Dumitru Constantin Dulcan, om de ştiinţă, despre moartea clinică şi misterele ei…

Primit pentru publicare: 06 Martie 2020
Autor: Ion N. OPREA, Iași – Membru Fondator de Onoare al Revistei Luceafărul
Publicat: 07 Martie  2020
© Ion N. Oprea, © Revista Luceafărul
Editor: Ion ISTRATE

                 Tot cu Dumitru Constantin Dulcan, om de ştiinţă, despre moartea clinică şi misterele ei…

              Am motivele mele să mă documentez despre temă, anul trecut, după doi ani de moarte clinică, nora mea, Mariana, a cunoscut moartea biologică, iar anul acesta, de pe 16 ianuarie, colega mea de cenaclu,  prof. Ana Dumitrescu,  este în moarte clinică şi aş vrea s-o ajut să-şi revină, să ne continuăm activitatea, s-o am în apropiere, măcar cu sfaturile.

          Mare speranţa, să ştiu unde călătoreşte, ca să-mi dau seama de drumrile mele, ale noastre, de mâine, descrise de Dumitru Constantin Dulcan în ce a numit „Mintea de Dincolo”, Editura Şcoala Ardeleană, Cluj-Napoca, 2015, adică de la adevărata noastră Acasă, de unde am venit pe Pământ, să poposim o parte din viaţă, aşa, în trecere, ca printr-o staţie CFR.

            Veche de când lumea, experienţa morţii clinice, spune actuala interpretare, are drept căpătâi cercetări făcute din străvechime, dar de abia mai recent puse în discuţie, interpreţii fiind ei înşişi dintre cei care au trăit momentele, moartea clinică, materialul fiind ei, dar şi cazuri cu care ne vom întâlni, relevăm doar pe cel al învierii lui Lazăr, descris  de Biblie, a soldatului descris de Platon, anul 550 î. Ch., declarat mort într-o bătălie, care şi-a revenit la viaţă pământeană după 12 zile de la deces, a morţii clinice a Sfintei Tereza d-Avila în 1537, revenită la viaţă la strigătele disperate ale tatălui ei la înmormântare, după ce stătuse 4 zile în sicriu, despre asemenea cazuri făcându-se vorbire abia după  1975-1978, o lungă vreme, mai ales la noi, nefiind voie, cenzura,  să vorbim despre asemenea întâmplări deşi au existat, mărturie stă literatura în domeniu, chiar autorul cărţii de faţă foloseşte o bibliografie, 105 volume şi autori, totul de dată recentă, după anul 2000.

               Care-i conţinutul „trăirilor-expeienţelor” din moartea clinică, reţinut şi redat în cartea de care ne ocupăm? Aflat în comă profundă, pacientul poate percepe lumea în toate cele cinci simţuri ale ei, cu toate că are ochii închişi, asistă la toate manevrele de reanimare la care este supus, vede pe cei din jur, indiferent de distanţă, aude discuţiile,realizează până şi gândurile lor, simte durerea celor care îl plâng, corpul fizic, intrat în moarte clinică, simte starea de libertate a sufletului, urmare a plecării Dincolo…

          Plecare a căre-i trecere se face printr-un tunel, un tunel întunecat, pe care pentru a-l străbate, se poate călători singur sau  însoţit de cei ai locului, ghizi, fie rude decedate, persoane necunoscute dar binevoitoare, fie îngerul păzitor în cazul copiilor. Tunelul este puntea dintre lumea noastră fizică, pământeană,  şi cea de Dincolo, spune religia. La ieşirea din tunel se intră într-o lume formată din lumină,multă lumină. Simţindu-se într-o stare de multiple libertăţi,pacientul are senzaţia că intră într-o lume ferică, de basm, simte o  stare de extaz, dominant fiind cel al iubirii, al iubirii faţă de lumea în care intră sau a şi intrat, sesizează prezenţa celor-cele care plecaseră înaintea sa, chiar şi a  animalelor de curte sau de companie pe care le avusese, este vorba de o întrunire, de întâmpinare, la care vin  să-l primească rudele sosite mai înainte,-părinţii, bunici, fraţii, sufletul pereche, prietenii, se poartă discuţii, vede în unghi de 360 grade, nu cu ochii anatomici, ci cu cei ai corpului spiritual, mult mai pătrunzători şi eficienţi, are înţelegerea  scopului pentru care a fost chemat acolo, Dincolo, în faţa a ce ar putea fi Dumnezeu, Fiinţa de Lumină, cum este  denumit, care, în puterea şi bunăvoinţa Sa,  îi poate transmite dacă poate să rămână ori să revină, să se întoarcă în corpul său fizic, părăsit. El, însuşi, poate cumpăni, în această pivinţă.

          După ceremonialul de primire, este condus la Templul Înţelepciunii, locul unde, noului venit, i se prezintă filmul panoramic  al vieţii sale, cu toate faptele  bune şi rele săvârşite în ultima viaţă, funcţie de care urmează decizia, rămâi ori te întorci, ca să te desăvârşeşti, să duci la capăt ce aveai început. Lângă templul Înţelepciunii este descris templul Înregistrărilor, aici fiind adunate toate scrierile din lume, o mare-mare BIBLIOTECĂ, inclusiv despre faptele noastre.

         Fiinţa de Lumină, care este percepută a fi Dumnezeu, este descrisă a fi deosebit de afabilă, foarte iubitoare, îmbogăţită de însufleţire, nici urmă de fiinţă dură, ameninţătoare, răzbunătoare, acuzatoare, pusă pe judecat şi pedepsit, cum este descrisă tradiţional, în acele tablouri, artă naivă, cu Judecata de Apoi,iubirea copleşitoare îl face pe cel-cea  sosit(ă) ca în momentul în care i s-ar spune că nu şi-a încheiat misiunea  pe  Pământ, şi trebuie să se întoarcă, răspunsul nu poate fi decât unul- refuzul, toţi vor să rămână definitiv acolo, în sânul lui Dumnezu. Cei întorşi din morţi, devin iritaţi,supăraţi pe cei care i-au reanimat şi le fac reproşuri, reproşuri că nu  i-au lăsat  acolo unde ajunseseră şi se simţeau atât de bine!

          Ceea ce ştim că va fi Judecata de Apoi, spune cartea, nu-i decât un film a ce ne este viaţa pe pământ, cu trecutul, prezentul şi viitorul din gândurile  individului, cu împlinirile şi neîmplinirile, cu motivul pentru care trebuie sau nu să se întoarcă, să împlinească ce nu a împlinit încă, prezentat de sufletul sosit, majoritatea celor care au avut o astfel de experienţă, dare de seamă în faţa Fiinţei Supreme, au afirmat că emoţiile trăite în asemenea timp, timp care nu există acolo, au trăit clipe  de o „dragoste absolută, totală şi infinită”, dar acele emoţii „fac rău altora”,uneori şi „ţie însuţi”.

        Fiind iubire absolută, înseamnă că Dumnezeu nu condamnă pe nimeni, cei ajunşi acolo aleg singuri să meargă, cum li-i în minte, drumul spre Iad sau Rai, care nu-s decât „stări de evoluţie a spiritului…, doar trepte de evaluare morală a conştiinţei”, Iadul ori Raiul după cum declara şi Papa Francisc mai recent, 2019, nu există decât, aici pe Pământ, în bucătăria noastră plină de lăcomie… În  legătură cu aceasta, cei care au trăit clipele întâlnirii cu Lumina vin cu informaţia că între cele două entităţi, Iadul  şi Raiul, ar exista un „spaţiu intermediar”, un fel de carantină, pentru purificare, locul unde se hotărăşte care rămâne, care se întoarce la ale sale…”pentru, a-şi duce până la capăt misiunea cu care au venit aici, în planul terestru”.

            Există şi un Tribunal, funcţionează în Templul Justiţiei, a cărui Consiliu format din 18 membri, bărbaţi şi femei,un fel de Consiliu al celor bătrâni,îmbrăcaţi în robe, simbol al înţelepciunii,  purtătorii de cuvânt ai Fiinţei Supreme, au rolul, ca primă instanţă, să schimbe sau nu, ad-hoc, în funcţie de circumstanţe, programul vieţii decis anterior celui sosit.

          Nu ştiu dacă am reuşit să redau ceea ce însuşi autorul aseamănă asemenea rânduri, p. 155, cu un basm frumos, pe care şi dânsul îl admite, că pe Pământ cât stăm am avea nevoie de „ poveşti  frumoase pentru a le uita pe cele urâte”!, care nu-s puţine!

          Cât priveşte actuala călătorie a prietenei mele, despre care citesc cu interes dar şi mare strângere de inimă, înţeleg cititorii de ce, curioasă şi iscoditoare, strângătoare şi relatoare a tot ce este nou pentru ea şi celor care le sunt elevi, oricare dintre noi, – Doamnă de caracter, inteligentă, căutătoare a ştiinţei şi misterelor ei, suflet deschis şi înţelegător, plin de emoţii, cu inima ca o pâine caldă, cum o vede Doamna Teona Scopos, şi nu numai dânsa ca şi mine – cum mi-o  închipui, în caz de revenire în casa din Copou, trimisă să ni se alăture, să terminăm şirul antologiilor „Istorii, comentarii, miscelanea” şi ce am mai avea de terminat, cât de utilă ne-ar fi Doamna  profesoară Ana Dumitrescu, a cărei absenţă personal o aştept întreruptă, interpunându-se spuselor autorului cu ce citesc pe  coperta IV, în care eu văd chiar mesajul ei către noi, către mine în pâlnia telefonului, văduvit de vocea ei caldă:  ”Dincolo” este tot aici, într-un univers spiritual paralel cu cel fizic, dar încă invizibil percepţiei  noastre”.

            Să aşteptăm  să ni se deschidă ochii, că tare se mai plângea ea, în ultimii ani, că nu mai vede, cum ar fi vrut, ochelarii pe care şi-i cumpărase pe  bază de consult medical, din pensia ei mizeră, nu fuseseră decât o negustorie ieftină, cu care, nici acum, că se întorsese,  n-ar putea garanta   că ce a văzut în Cer, este şi pe Pământ!

 Iaşi, 6 martie 2020.