Constantin Drăghici s-a născut la 19 ianuarie 1932, la București și a murit la 9 aprilie 2015, în același oraș, fiind înmormântat la Cimitirul „Bellu” din Capitală. A fost solist vocal, compozitor, textier și orchestrator de muzică ușoară, precum și interpret de operă și operetă. A fost căsătorit de două ori și nu a avut copii. A absolvit Conservatorul „Ciprian Porumbescu” (astăzi, Universitatea Națională de Muzică) din București, după ce se transferase de la Conservatorul de Muzică (în prezent, Academia Națională de Muzică „Gheorghe Dima”) din Cluj. A lucrat în Corul Ministerului Forțelor Armatei din Capitală, la Opera Națională Română din Cluj și la Teatrul de Stat de Operetă (astăzi, Teatrul Național de Operetă și Musical „Ion Dacian”) din București, după care s-a pensionat în anul 1997. Între anii 1961 și 1970, a fost invitat constant în emisiuni de radio și televiziune, înregistrând sute de piese, inclusiv compoziții proprii. A efectuat turnee în România, Franța, Italia, R.F.G., R.D.G., Israel, Iugoslavia, Bulgaria, Polonia, U.R.S.S. (1962-1970) și Germania, susținând spectacole și în S.U.A. A imprimat nouă discuri extended play, un flexi disc, două compact discuri și un digital video disc, apărând în peste 40 de compilații, producțiile sale discografice fiind editate în România, R.D.G., Polonia, U.R.S.S., Israel, Germania și S.U.A. Vocea sa este prezentă în coloanele sonore ale filmelor „Darclée” (1960) și „De trei ori București” (1968), iar numele lui figurează în diverse lucrări de specialitate. A obținut numeroase premii la diferite festivaluri și concursuri, precum medalia de bronz la Festivalul Tineretului de la Helsinki (1962) și premiul al III-lea la Festivalul Național de Muzică Ușoară de la Mamaia (1967). A fost distins, între altele, cu Ordinul Meritul Cultural, clasa a IV-a (1968), Premiul de Excelență (2010) și Trofeul de Excelență (2011). A fost membru al Uniunii Compozitorilor (în prezent, Uniunea Compozitorilor și Muzicologilor) din România (1970) și este autorul volumului autobiografic „Tot pe drum” (2015).

Olimpia Drăghici (născută Zaharia) a venit pe lume la 9 noiembrie 1944, în comuna (astăzi, orașul) Băicoi, plasa Filipești, județul Prahova. A fost căsătorită de două ori – ultima dată, cu Constantin Drăghici – și nu are copii. A locuit la Ploiești, unde s-a afirmat ca solistă de muzică ușoară, după care a emigrat în Germania și, ulterior, în Statele Unite. A urmat studii economice la New York University și a profesat ca economistă la New York și Los Angeles.

Despre viața și cariera artistică a lui Constantin Drăghici, mi-a vorbit într-un interviu telefonic realizat la 22 ianuarie 2024, de la București.

– Doamnă Olimpia Drăghici, care a fost drumul spre marele succes al lui Constantin Drăghici?

– S-a născut prematur, cu două luni mai devreme, într-o familie de oameni simpli, tatăl fiind vatman, iar mama – casnică. A urmat școala primară și cursurile liceale inferioare la Liceul Comercial (în prezent, Școala Superioară Comercială) Nicolae Kretzulescu din București, iar pe cele superioare la Școala Medie Tehnică de Construcții Civile și Industriale (astăzi, Colegiul Tehnic Anghel Saligny) din Cluj. În paralel, a luat lecții particulare de canto cu profesoara Livia Pop. Aici, a intrat la conservator în 1957, unde a studiat primii doi ani, și a lucrat, patru ani, la Opera din Cluj. A fost remarcat de Ion Dacian și, la invitația acestuia, a venit în Capitală, angajându-se la Teatrul de Operetă și continuându-și, timp de trei ani, studiile la conservator, pe care le-a finalizat în 1962. Din 1961, a abordat și muzica ușoară de estradă, care i-a adus succesul ce l-a făcut celebru. În același an, a debutat la televiziune cu piesa Nu ești de vină tu, de Enrico Fanciotti, devenind, peste noapte, vedetă și o prezență constantă în emisiunile realizate de Valeriu Lazarov și Alexandru Bocăneț. Din anul următor, a câștigat mai toate festivalurile la care a participat; la cel de la Mamaia, se impuneau doar el și Doina Badea. De asemenea, a deschis prima ediție a Cerbului de Aur [Festivalul Internațional de Muzică Ușoară de la Brașov], din 1968, cu un recital memorabil.

– În aceste condiții, de ce a ales să plece din țară?

– Asupra lui, au fost exercitate nenumărate și aberante presiuni politice; vă dau trei exemple. În 1965, a primit o invitație, prin Music-hallul Olympia din Paris, de la celebrul Bruno Coquatrix, pentru a onora un contract de un an la Cazinoul Tropicana din Las Vegas, dar aprobarea a fost tărăgănată până după expirarea termenului. Apoi, în 1967, când și-a lansat compoziția A căzut o frunză-n calea ta, un activist de partid l-a luat la rost: „Tovarășu’ Drăghici, cum adică, ce-ai vrut să spui cu frunza asta?” El i-a explicat ceea ce era de zis, dar politrucul a rămas inflexibil și soțul meu a fost suspendat pentru șase luni. Alt exemplu: în 1969, a venit Richard Nixon în vizită la București și Costică a fost invitat la recepția dată cu acel prilej; s-a îmbrăcat elegant, în smoking și într-o cămașă cu guler înalt, bătută cu perle, iar la gât purta un colier de argint cu un rubin mare în mijloc. După câteva luni, secretarul de partid de la Teatrul de Operetă l-a chemat la el și i-a spus că Elena Ceaușescu vrea să știe de ce a purtat acel colier la recepție. Costică nici nu-și mai aducea aminte de el, așa că n-a avut ce să-i explice. A urmat o altă suspendare de șase luni. Și au mai fost multe alte situații de acest gen, inclusiv presiuni pentru a intra în partid, ceea ce nu a acceptat niciodată. Toate aceste motive l-au silit, în final, să părăsească țara.

– Cum a reușit să plece?

– În aprilie 1970, a întreprins, împreună cu Teatrul [de Revistă] Ion Vasilescu din Capitală, un turneu în Israel; după ce și-a terminat spectacolele, în luna mai, nu a mai luat avionul spre București, ci o cursă aeriană spre Germania, stabilindu-se la Köln. La puțină vreme, Ion Dacian, directorul Teatrului de Operetă, unde lucrase soțul meu, a venit la el și l-a rugat să se întoarcă în țară, cu promisiunile oficialităților comuniste că nu i se va întâmpla nimic. Costică i-a spus să le transmită că doar și-a schimbat domiciliul, drept garantat de constituție, și discuția s-a încheiat. În continuare, a lucrat, nouă ani, în domeniul arhitecturii, a susținut spectacole, a compus cântece noi și a scos alte discuri. La trei ani de la sosirea lui în Germania, am venit și eu la Köln și atunci ne-am cunoscut.

– Care a fost traseul său ulterior?

– În 1976, eu am plecat în Statele Unite, rămânând prieteni. În 1982, Costică a obținut un contract în New York (la The Town Hall, pe Broadway), după care i-a fost oferit un angajament pentru încă un an. Atunci, s-a stabilit și el în același oraș, unde ne-am căsătorit la 24 iunie 1983. A continuat să lucreze, cinci ani, în sfera arhitecturii, dar a și cântat în programe de cluburi de noapte și în musicaluri. Am locuit și la Los Angeles, unde s-a împrietenit cu celebrul muzician american Frank [Vincent] Zappa, care venea să-l asculte în aparițiile sale; tot aici, a apărut într-un spectacol cu Margareta Pâslaru și cu formația lui Radu Goldiș. A mai cântat la San Francisco și, în 1990, la Hotelul Sands din Las Vegas.

– De ce s-a decis să revină în țară?

– În cei 31 de ani petrecuți în străinătate, i-a fost dor de pământul natal și de posibilitatea de a vorbi în orice moment în limba maternă. În decembrie 1989, când a avut loc răsturnarea regimului comunist, n-a mai stat pe gânduri și am hotărât amândoi să ne întoarcem acasă. Imediat, în 1990, a susținut, împreună cu mine (el a insistat să cânt și eu), un recital la Festivalul de la Mamaia, după care, în 1992, am revenit în Germania – mai întâi, la Köln și, apoi, la Dortmund –, pentru ca, în 2001, să ne stabilim definitiv la București.

– Cum s-a descurcat aici?

– După o carieră muzicală de peste o jumătate de veac și 14 ani lucrați în arhitectură, s-a pensionat, la 65 de ani, și a primit trei pensii: una din România, una din Germania și una din America. În plan artistic, a mai cântat în spectacole ale Teatrului [de Revistă] Constantin Tănase, a primit diverse premii pentru întreaga activitate și a fost prezent la diferite evenimente culturale. S-a stins din viață în urma unui cancer pulmonar care nu a fost niciodată descoperit.

Florin Bălănescu