Luigi Ionescu s-a născut la 3 aprilie 1927, în satul Pâncești, comuna cu același nume, plasa Găiceana, județul Tecuci (astăzi, în județul Bacău) și a murit la 4 octombrie 1994, la București, fiind înmormântat la Cimitirul „Izvorul Nou” din Capitală. A fost căsătorit și a avut doi fii. A urmat liceul la Bacău, apoi a ajuns în București, unde a cântat în diverse săli (1946-1950). A lucrat la Teatrul de Stat de Operetă (în prezent, Teatrul Național de Operetă „Ion Dacian”) (1950-1951) și la Ansamblul de Estradă (astăzi, Teatrul de Revistă „Constantin Tănase”) (1951-1987) – ambele din Capitală –, după care s-a pensionat (1987). A efectuat numeroase turnee în țară și în străinătate, fiind prezent în diverse emisiuni de radio și televiziune. Are editate 20 de discuri single (1957-1980) și două compact discuri de autor (2009, 2017), apărând și pe mai multe compilații. Au fost publicate în presă interviuri, cronici și articole despre cariera lui, figurând în majoritatea lucrărilor de specialitate.

Eugen Șendrea s-a născut la 25 februarie 1951, la Bacău și a murit la 31 iulie 2016, în același oraș, unde a și fost înmormântat. A absolvit Facultatea de Istorie-Filosofie a Universității Alexandru Ioan Cuza din Iași și Școala Militară de Infanterie și Cavalerie din București. A fost căsătorit și a avut un fiu. A lucrat ca profesor la Liceul Eudoxiu Hurmuzache din Rădăuți, muzeograf la Complexul Muzeal din Fălticeni, expert și șef al Oficiului Județean pentru Patrimoniul Cultural Național din Bacău și bibliotecar la Biblioteca Județeană Costache Sturdza din același oraș. A publicat circa 25 volume și peste 4.000 de articole de istorie băcăuană, alte lucrări rămânând finalizate în manuscris. A participat la expediții de cercetare, simpozioane locale și naționale, conferințe de popularizare științifică și emisiuni de radio și televiziune. A primit numeroase distincții, între care titlul de Cetățean de Onoare al municipiului Bacău (2008).
Despre traiectoria artistică și succesele lui Luigi Ionescu, mi-a vorbit într-un interviu realizat la 16 iulie 2012, la Bacău.

– Domnule Eugen Șendrea, care au fost începuturile carierei lui Luigi Ionescu?

– Marele artist a fost botezat la Biserica Sfântul Gheorghe din Pâncești. Auzindu-i plânsetul, preotul paroh Nicolae Mircea a spus: „Dumnezeu să-l ocrotească în viață! Ei, da’ frumos mai scâncește! Precis o să fie cântăreț!” Și mare dreptate a avut; copilul avea să devină într-o zi unul dintre cei mai mari cântăreți ai României. Încă din copilărie, vocea lui îi fermeca pe colegii și profesorii săi. Era nelipsit de la serbările școlii, unde veneau adesea să-l asculte și sătenii din satele din împrejurimi. Fetele se prăpădeau după el; înalt, cu părul bogat, le fascina. Nimeni nu se îndoia că Luigi avea să se facă artist.

– Ce a urmat?

– În 1946, avea 17 ani și se afla la București. Lipsurile, mizeria și dezorganizarea de după război se simțeau peste tot. Într-o seară friguroasă, a cântat într-o sală neîncălzită, dar împodobită din belșug cu steaguri roșii. Nu era nici microfon; îl acompaniau un acordeon, o vioară și o tobă. Vocea lui, însă, a vrăjit întreg auditoriul. În 1951, a fost organizat un concurs la Sala Savoy; n-a avut rivali, câștigând detașat. A căpătat un loc de muncă la Ansamblul de Estradă și un salariu stabil. Apoi, într-o frumoasă zi de mai, s-a însurat cu Emilia, cu care a avut o căsnicie armonioasă și doi băieți – Dan și Cătălin. La teatru, s-a simțit ca peștele în apă; era nelipsit de pe afișe, iar, pe an ce trecea, numele său era scris cu litere din ce în ce mai mari. Marii compozitori Elly Roman, Henri Mălineanu, Ion Vasilescu, Temistocle Popa și George Grigoriu îi încredințau partiturile. Fiecare melodie interpretată de el devenea șlagăr: E primăvară în ianuarie, Viața e prietena mea, Apare luna, Mâinile tale, Două viori, Te caut, Zorile, Iubito, Femeia sau Turturele. Pe străzi, în birouri sau la balcoane, toată lumea îi fredona cântecele. Era suficient să se afle că într-un spectacol cânta Luigi Ionescu, că lumea lua sala cu asalt. Radioul și, mai târziu, televiziunea, nu se puteau lipsi de repertoriul său. Însă briliantul carierei sale avea să fie o melodie simplă, cu „lipici”, numită Lalele. Nici compozitorul [Temistocle Popa], nici textierul [Aurel Storin] și nici chiar el, interpretul, n-au bănuit inițial imensul succes al piesei. Sala în care a fost lansată a explodat, pur și simplu. De la femeia de serviciu și până la director, de la copiii de grădiniță și până la membrii Academiei Române, toată lumea avea cântecul pe buze. Restaurantele din întreaga țară își începeau programul cu el, iar radioul și televiziunea îl difuzau aproape zilnic. Pentru prima dată, o melodie românească a devenit șlagăr internațional, Lalele fiind preluată de radiourile și televiziunile din Bulgaria, Polonia, Ungaria și U.R.S.S., ajungând până în îndepărtata Brazilie. Lalelele românești înfloreau peste tot… Luigi era solicitat în numeroase turnee în țară și în străinătate. La revelioane, avea mult de cântat; pleca dintr-un loc în altul şi venea acasă spre dimineaţă. Firește, a cântat și la Bacău, în nenumărate rânduri; locul său preferat era Teatrul de Vară [astăzi, Teatrul Radu Beligan], edificiu modern pentru anii ’70.

– Cum s-a încheiat cariera lui?

– Cum era firesc, a venit și vremea pensionării. Din când în când, mai era solicitat la radio sau televiziune pentru a interpreta melodiile care i-au adus celebritatea. În 1992, a fost într-un turneu în Statele Unite, unde a avut un mare succes. Deși fusese operat în 1967 şi a rămas fără un plămân, continua să cânte cu un volum vocal deosebit. Avea 67 de ani când, internat la Spitalul Sfântul Pantelimon din București, inima lui a încetat să mai bată. Mormântul său este înconjurat de lalele, florile pe care le-a îndrăgit nespus și care i-au adus nemurirea.

Florin Bălănescu