Luigi Ionescu s-a născut la 3 aprilie 1927, în comuna Pâncești, plasa Găiceana, județul Tecuci (astăzi, în județul Bacău) și a murit la 4 octombrie 1994, la București, fiind înmormântat la Cimitirul „Izvorul Nou” din Capitală. A fost căsătorit și a avut doi fii. A urmat liceul la Bacău, apoi a ajuns în București, unde a cântat în diverse săli (1946-1950). A lucrat la Teatrul de Stat de Operetă (în prezent, Teatrul Național de Operetă „Ion Dacian”) (1950-1951) și la Ansamblul de Estradă (astăzi, Teatrul de Revistă „Constantin Tănase”) (1951-1987) – ambele din Capitală –, după care s-a pensionat (1987). A efectuat numeroase turnee în țară și în străinătate, fiind prezent într-un număr mare de emisiuni de radio și televiziune. Are editate 20 de discuri single (1957-1980) și două compact discuri de autor (2009, 2017), apărând și pe mai multe compilații. Au fost publicate în presă interviuri, cronici și articole despre cariera lui, figurând în majoritatea lucrărilor de specialitate.

Unii vor spune că a trăit suficient de mult – vor greși; alții vor crede că a dus-o îndeajuns de bine – și ei vor da greș. Luigi, că așa-l știa toată lumea, a avut două vieți; una – ivită în 1927 și terminată în 1987 – i-a dăruit și i-a luat, în egală măsură, enorm. I-a dat Zorile copilăriei, stoluri nesfârșite de Turturele, o Femeie căreia i-a putut spune Cum am ajuns să te iubesc, i-a mai dăruit O mie de viori și milioane de aplauze, Dragoste, Fericire și munți de Lalele. Aceeași viață i-a luat, în schimb, odihna, sănătatea, liniștea și dreptul la normalitate. Cea de-a doua existență a sa – începută în 1987 și încheiată în 1994 – l-a cufundat în amintiri și, totodată, în uitare.

Nimeni dintre noi nu va ști ce mult, ce dureros ne-a iubit. Cu câteva luni înainte de sfârșitul său, îi propusesem o întâlnire radiofonică în direct cu cei care nu l-au uitat. Deși se exprima din ce în ce mai greu, de fiecare dată când mă auzea, în glasul lui renășteau nădejdile: „Vai! Când mergem??” Și, tot de fiecare dată, doamna sa (Emilia) îmi sugera să mai așteptăm câteva zile; în cele din urmă, ea a acceptat. Ultima oară, l-am căutat în preziua morții sale, când i-am citit lista pieselor ce urma să fie difuzate în emisiune. Cum rosteam un titlu, și începea să-l fredoneze; ținea minte toate melodiile, toate cuvintele. Boala nu reușise să ruineze partea cea mai frumoasă a memoriei lui.

A doua zi, a murit… Aproape părăsit, aproape uitat. El, care a înduioșat atâtea inimi și a stârnit atâtea patimi, a plecat, discret, la întâlnirea cu marea tăcere. Somn lin, Luigi! Ochii tăi s-au înveșmântat în țărână, dar glasul tău, hoinărind, taie pârtie de lumină până la stele.

Florin Bălănescu