Revista Luceafărul
  • Caută pe sit


Colecţia revistei

Anul 1

Anul 2

Anul 3

Anul 4

Anul 5

Anul 6

Fondat 2009 • ISSN 2065 - 4200 Anul 12 → 2020

Tragism și speranțe în august – septembrie 1940 în România ciuntită, exprimate în presă prin cuvânt și imagine. Studii de caz: ziarele Timpul și Curentul

Prof. Dr. Dan  PRODAN

 

 

 

Tragism și speranțe în august – septembrie 1940 în România ciuntită, exprimate în presă prin cuvânt și imagine.
Studii de caz: ziarele Timpul și Curentul

 

Dar drama României Mari a continuat… După două luni de la cedarea fără luptă a teritoriilor românești răsăritene, situate între Prut și Nistru, Basarabia, Bucovina de Nord și Ținutul Herța, o nouă impunere externă, de data aceasta germano – italiană, prin al doilea Diktat de la Viena, de la 30 august 1940, a obligat conducerea României ciuntite să se retragă din Transilvania de N-E și să-i cedeze teritoriul ungariei hortyste revanșarde și revizioniste. Timpul de duminică 1 septembrie 1940 a publicat pe prima pagină principalele informații referitoare la raptul teritorial impus la Viena: decizia Consiliului de Coroană din noaptea de 29 / 30 august 1940, hotărârile de la Palatul Belvedere, ”Cele șapte puncte ale sentinței. Cum se va face evacuarea. Modalitățile de optare”, Noua frontieră româno – ungară, Italia și Germania garantează inviolabilitatea și integritatea noilor frontiere ale României, Declarațiile d-lor Ribbentrop și Ciano[1].

În Timpul de miercuri 4 septembrie 1940, pe p. 1 a fost înserată harta României de două ori ciuntită, cu ”Noua linie de demarcație a României în Vest și Est, cu etapele succesive de evacuare din Ardeal”, completată cu ”Traseul aproximativ al nouei linii de demarcație dintre România și Ungaria” și cu noi informații de la ”Comisia mixtă româno – ungară [care] a stabilit felul cum se evacuiază teritoriul cedat”[2]. Editorialul numărului amintit, Verdictul de la Viena, a fost semnat de A. Corteanu. Autorul a precizat că disputa ungaro – română nu s-a rezolvat conform modelului milenar pașnic al înțeleptului rege iudeu Solomon, în cazul copilului revendicat de două mame, ci prin varianta ”violentă”, a decupării unilaterale a NE Transilvaniei și acordării acestui teritoriu Ungariei hortyste, revanșarde, revizioniste, ”mama falsă” a Ardealului[3]. Dar, a conchis autorul, ”Ardealul frânt în două nu este o dezlegare a problemei româno – maghiare. Singura soluție era și rămâne schimbul de populații. Dacă această soluție înțeleaptă n-a fost admisă de judecătorii dela Viena, ci, pentru a satisface megalomania maghiară, s-a hotărât împărțirea Transilvaniei”[4]. Regretând ocazia pierdută a anului 1919, când armata română a cucerit Budapesta, de rezolvare definitivă a diferendului multi-secular româno – maghiar, A. Corteanu a concluzionat, vizionar, că ”Noi suntem convinși că ceiace s-a făcut acum, când forma definitivă a Europei viitoare nici nu s-a schițat încă, nu are decât valoarea unei măsuri destinate să menție pacea în răsăritul și centrul Europei, pentru interesele superioare”[5] și, completez eu, ale anti-solomonilor A. Hitler, B. Mussolini, M. Horty.

Atitudinea de protest național împotriva cedării Ardealului de NE, de la începutul lunii septembrie 1940, a determinat intervenția directă în presă a primului – ministru, carlistul Ion Gigurtu, cu ”Avertismentul și îndemnul d-lui Președinte al Consiliului”. Premierul, la rândul său contestat de români și de o parte a clasei politice românești, a încercat să lămurească opinia publică românească că ”Puterile Axei garantează libertățile poporului românesc, care, din motive care ne-au depășit, a trebuit să treacă sub stăpânirea străină. Nu putem, oricât de mare e suferința noastră, să riscăm întreaga ființă a Statului român pentru un gest ce poate fi frumos, dar care va duce întreaga țară la pieire. (…) Prin urmare, completează Ion Gigurtu, toți trebuie să aibă încredere în conducerea țării, căci numai așa o putem feri și de aci înainte de situațiuni poate și mai grele”[6]. Ce urmări a avut apelul premierului, vedem și din căderea guvernului I. Gigurtu (la 4 septembrie 1940) și din abdicarea silită a lui Carol II (la 6 septembrie 1940), perceput ca perdantul Basarabiei, Bucovinei de N, Herței, Ardealului de NE, în concluzie: groparul României Mari interbelice[7].

În paralel cu drama Ardealului de NE, s-a agravat și problema Cadrilaterului (Dobrogea de Sud), revendicat agresiv de Bulgaria revanșardă și revizionistă, fostă membră a Taberei Puterilor Centrale, declarată învinsă la sfârșitul Primului Război Mondial, în octombrie 1918 și obligată să accepte prevederile tratatului de la Neuilly-sur-Seine, din 27 noiembrie 1919. Întâlnirile între comisia tehnică română, condusă de Al. Crețianu, și cea bulgară, coordonată de Pomenoff, se derulau de mai multe zile la Craiova, fără să se întrevadă deocamdată un final. De aceea, autorul succintei note se întreba motivat: ”Negocierile dela Craiova se încheie azi?” (4 septembrie 1940?)[8].

Cum derularea rapidă a evenimentelor și materialele prezentate în rândurile anterioare prefigurau, în prima săptămână a lunii septembrie 1940 conducerea politică a României ciuntite a fost înlocuită în totalitate. Mult – contestatul rege Carol II l-a numit, la 4 septembrie 1940, prim – ministru pe generalul Ion Antonescu, ne-afiliat politic, personalitate integră, în bune relații pe plan intern cu PNL și PNȚ, pe plan extern cu Germania lui Hitler. Dându-și seama că pe tronul de la București nu mai putea sta Carol II, groparul României Mari, premierul – general l-a silit pe mult-compromisul rege – jucător să renunțe la tron și, cu sprijinul forțelor politice partizane, a așezat, la 6 septembrie 1940, coroana Regatului pe capul principelui – moștenitor, marelui Voievod de Alba Iulia, tânărului Mihai, fostul rege – copil din perioada 1927 – 1930[9].

Timpul de vineri 6 septembrie 1940 a rezumat, pe p. 1, caracterul evenimentelor cruciale din acea zi în mesajul: ”D. general Ion Antonescu, președintele consiliului, a fost investit cu depline puteri pentru conducerea Statului Român. Constituția a fost suspendată. Parlamentul a fost dizolvat”[10]. Apoi au fost publicate documentele oficiale care au generat evenimentele amintite. O biografie profesională a gen. I. Antonescu, cu un portret în costum de gală (ulterior afișat în instituții oficiale, în birouri particulare, în casele românilor), prezintă românilor pe ”omul providențial”. La sfârșitul medalionului, autorul a precizat profetic: ”Ceasurile pe care le trăiește România acum se vor săpa adânc pe răbojul istoriei. Se vor săpa nu numai prin sacrificiile la care suntem siliți să consimțim, dar și prin hotărârea și bărbăția cu care vom ști, ca popor liber și ca stat puternic, să punem pieptul în fața evenimentelor și să le depășim. Aceasta este misiunea de șef a generalului Ion Antonescu. Un om care a biruit, care a suferit, care a înfruntat biruitor furtuna războiului și furtuna politică nu se poate teme de nimic. El este îndreptățit să arate națiunii drumul ce-l va urma, oricât de grele ar fi piedicile semănate înaintea noastră. Să dea Dumnezeu ca alegerea lui să fie cea adevărată și nădejdile să fie împlinite cu bine. Aceasta este rugăciunea și urarea poporului românesc”[11].

Editorialul, Pace și dreptate!, semnat de prim – redactorul Mircea Grigorescu, rezumă evoluția evenimentelor interbelice care au dus la Diktatul germano – italian – tragedie națională românească – de la Viena din 30 august 1940 și conturează imperativul Națiunii: ”(…) s-a înfipt în trupul țării, ÎN INIMA ȚĂRII, un pumnal! El nu se poate să rămână acolo – ȘI VA FI SCOS! E datoria pe care ceasul de azi, plin de scrâșnire și protest, o poruncește Românilor de pretutindeni și de totdeauna. Verdictul dela Viena s-a dat în vremuri când istoria ne învață că o națiune care vrea să trăiască, ca și fiii ei, trebuie să lupte. Să ne gândim la voința pusă de arbitrii noștri, germani și italieni, pentru afirmarea și cucerirea drepturilor lor. Germania a pornit lupta pentru Sudeți și pentru Danzig. Italia a pornit să apere cu armele pe fiii ei din Africa franceză! Acestea sunt lecții aspre, pe care arbitrii le-au uitat în clipa hotărârii lor, dar pe care noi nu le vom uita. Nu! Niciodată!”[12] (p. 1).

În paralel, în ultimele două zile, la Craiova, comisiile română și bulgară pentru reglementarea schimburilor de populație au lucrat în comun. Nu au fost date publicității noi detalii despre viitorul program de activitate sau despre stadiul tratativelor[13].

Timpul de peste două zile, de duminică 8 septembrie 1940, oferă noi informații despre succesiunea evenimentelor. Titlurile, culese cu majuscule, cu litere corp mare, pentru primul impact puternic emoțional asupra cititorilor, sunt sugestive: TRĂIASCĂ  MS  REGELE  MIHAI I! POPORUL ÎNTREG, ÎNTR-UN CALD ENTUZIASM, ACLAMĂ PE TÂNĂRUL SUVERAN  ȘI  NOUL  REGIM![14]  Fotografii format mare (care, ulterior, vor fi afișate în instituțiile oficiale, particulare, în casele românilor), cu texte lămuritoare aferente, ale tânărului suveran și ale reginei – mamă Elena, invitată de gen. I. Antonescu să reintre rapid în viața privată și publică a novicelui Mihai I, încadrează p. 1 a cotidianului bucureștean[15]. O frază din prezentarea făcută noului rege, ”(…) tânăr și iubit, față de care devotamentul poporului a rămas mereu neatins”[16], stabilește și transmite cititorilor algoritmul exercitării conducerii superioare a României: ”Majestatea Sa Regele Mihai I, alături de care va veghea de azi înainte, cu mișcătoare dragoste de mamă Majestatea Sa Regina Elena, își întemeiază Domnia pe marea energie și înțelepciune a generalului Ion Antonescu, învestit cu depline puteri pentru Conducerea Statului și pe consensul entuziast și unanim al Poporului Românesc”[17] (p. 1).

Documente oficiale (jurământul MS Regelui Mihai I, Decretul – lege regal de investire cu depline puteri a grn. I. Averescu) și apelurile primului – ministru către români, către armată pentru păstrarea ordinii interne formează coloana vertebrală legislativă a noului regim politic de regenerare națională fundamentat la 4 – 6 septembrie 1940[18]. Apelul către concetățeni a fost succint, precis, mobilizator: ”Frați Români! Fac din inima mea îndurerată un fierbinte apel să uitați totul, să vă strângeți în jurul tânărului și iubitului nostru Rege, să intrați în ordine și să vă puneți pe muncă. Trăiască România! General I. Antonescu”[19]. În cel către armată, Antonescu a informat generalii, ofițerii, subofițerii, gradații și soldații de urcarea pe tron a noului Rege Mihai I și a ordonat cadrelor armatei române să depună de urgență jurământul de credință față de tânărul suveran, raportându-se prompt executarea patrioticului ordin[20]. Apelul la ordine îndemna împerativ pe români să-și asume și să respecte ordinea și disciplina necesare consolidării noii conduceri și guvernări, să respingă provocatorii și demonstrațiile nejustificate, violențele și vărsările de sânge, să aștepte cu încredere ceasul acțiunii favorabile pentru Țară și Neam[21].

Schimbarea radicală de conducere în România a generat o activitate politică intensă, pe de o parte, vii manifestări de simpatie din partea populației, pe de altă parte. Astfel, fotografii cu ÎPSS Patriarhul Nicodim ieșind de la Palatul Regal, cu diverși oameni politici și funcționari superiori în fața Palatului Președenției Consiliului de Miniștri vor să arate cititorilor sprijinul acordat de instituții și factori politici superiori regelui Mihai I și premierului gen. I. Antonescu[22] (p. 3). În paralel, s-au desfășurat manifestații de simpatie și de omagiere a noului rege al României, Mihai I, ale bucureștenilor (6 septembrie 1940)[23] (p. 3) și ale legionarilor, în frunte cu noul conducător, Horia Sima[24].

La Craiova au continuat lucrările comisiei româno – bulgare în problema Cadrilaterului, deliberările și documentele întocmite de comisiile tematice fiind finalizate. Se presupunea că duminică, 8 septembrie 1940, lucrările comisiei mixte se vor încheia[25].

[1] Timpul, an IV, nr. 1198 / duminică 1 septembrie 1940, București, p. 1.
[2] Timpul, an IV, nr. 1201 / miercuri 4 septembrie 1940, București, p. 1.
[3] Idem.
[4] Idem.
[5] Idem.
[6] Idem.
[7] Gheorghe Buzatu, Petre Otu, Ioan Scurtu, Vasile Bogza, ”Triumful dreptului forței asupra forței dreptului. Sfărâmarea integrității teritoriale a României. 2. Presiunile Germaniei și Italiei asupra României. Cedarea Cadrilaterului și a nord – estului Transilvaniei”, în Academia Română, Istoria Românilor, vol. VIII, România Întregită (1918 – 1940), București, Editura Enciclopedică, 2003, pp. 575 – 589.
[8] Timpul, an IV, nr. 1201 / miercuri 4 septembrie 1940, București, p. 3.
[9] Gheorghe Buzatu, Petre Otu, Ioan Scurtu, Vasile Bogza, ”Triumful dreptului forței asupra forței dreptului. Sfărâmarea integrității teritoriale a României. 3. Consecințele pierderilor teritoriale. Abdicarea regelui Carol al II-lea”, în Academia Română, Istoria Românilor, vol. VIII, România Întregită (1918 – 1940), București, Editura Enciclopedică, 2003, pp. 575 – 589.
[10] Timpul, an IV, nr. 1203 / vineri 6 septembrie 1940, București, p. 1.
[11] Idem, p. 1.
[12] Idem.
[13] Idem.
[14] Timpul, an IV, nr. 1205 / duminică 8 septembrie 1940, București, p. 1.
[15] Idem.
[16] Idem.
[17] Idem.
[18] Idem.
[19] Idem.
[20] Idem.
[21] Idem.
[22] Idem, p. 3.
[23] Idem.
[24] Idem, p. 1.
[25] Idem, p. 3.

 



Abonare la articole via email

Introduceți adresa de email pentru a primi notificări prin email când vor fi publicate articole noi.

Alătură-te celorlalți 2.627 de abonați

comment closed

Drept de autor © 2009-2020 Revista Luceafărul. Toate drepturile rezervate.
Revista Luceafărul foloseşte cu mândrie platforma de publicare Wordpress.
Server virtual Romania

Statistici T5