Revista Luceafărul
  • Caută pe sit


Colecţia revistei

Anul 1

Anul 2

Anul 3

Anul 4

Anul 5

Anul 6

Fondat 2009 • ISSN 2065 - 4200 Anul 10 → 2018
Revista Luceafărul
Revista „LUCEAFĂRUL” este o publicaţie de cultură, educaţie şi atitudini destinată sufletului neamului românesc. Considerăm că omagierea marelui român Mihai Eminescu, fondator al spaţiului cultural românesc modern, este o provocare şi o datorie de onoare a fiecăruia dintre noi, căreia îi putem da curs în nenumărate feluri. Cu credinţă în misiunea noastră, încercăm să contribuim prin această revistă la crearea unor repere culturale autentice şi stabile.

Traian Nistiriuc-Ivanciu – înainte şi după „Anotimpurile neliniștitelor iubiri”

OPREAINPrimit pentru publicare: 1 iunie 2016
Autor: Ion N. OPREA, Membru Fondator de Onoare al Rev. Luceafărul (Bt)
Publicat: 1 iunie 2016
Editor: Olivian IVANCIUC

 

 

Traian Nistiriuc-Ivanciu înainte şi  după „Anotimpurile neliniștitelor iubiri”

I-am citit și recenzat  cartea „Odihnitor de frumoasă” – „Album memorial”, autor Eugenia Nistiriuc-Ivanciu, realizată  în 2013 de profesorul Traian  Nistiriuc-Ivanciu, de la Câmpulung-Moldovenesc, dedicată soției sale decedate. Apoi, în decembrie 2013, cu „Rânduri pentru neuitare”, pe aceeași temă, s-a  alăturat  Cenaclului nostru literar la distanță, unde a continuat  a-și  povesti durerile în volumul de antologie ce-l pregăteam, proză scurtă și poezie, al patrulea în serie, intitulat „Darul vieții: Dragostea”, p.141.

Trimițându-mi volumul, profesorul, în autograf,  îmi reamintea ce este cartea semnată de soția sa, dar publicată  de el, după moartea ei: „…un album despre un cuplu ce a luptat pentru o țandără echilibrată de fericire și armonie caldă între cunoscut și necunoscut”…, iar pentru prezentarea care i-o făcusem adăuga: „Cu mulțumiri, pentru laude nemeritate încă, respect sincer și recunoștință-n floare!, 24 octombrie 2013, din Câmpulung Moldovenesc”,  Traian Nistiriuc.

Că opera-n cauză aparținea celei plecate sublinia  și  Constantin Rusu Bucovineanu, care, în „Cuvânt înainte”,  adaugă un catren pe  care îl dedică doamnei „odihnitor de frumoasă”, ca însăși „poezia din ea, Eugeniei (Puicăi) Nistiriuc-Ivanciu”: „Trăind și dincolo de somnul/ Ce-n secole îl vei dormi,/Rămâne trăinicia muzei/Că nicidecum nu vei muri!”

“Am cunoscut-o în anii studenției, la o ședință de cenaclu literar, într-o seară frumoasă, de toamnă întârziată…Dezbateri aprinse în urma unei lecturi din program… Responsabil cu descrețirea frunților, tocmai îi asiguram pe cei prezenți că Dumnezeu putea zbura și fără aripi, că înaripat apărea în proza citită… Urmărind  reacția celorlalți la gluma nevinovată, am întâlnit privirea Ei,  privire ce și-a retras-o brusc și rușinată din fluxul impetuos al ochilor mei, avizi de cunoaștere… A fost prima noastră întâlnire: eu, cu aere de învingător în lupta cu platitudinea; Ea – sfioasă, stigherită și întrutotul minunată”, scria noul sosit la Cenaclul de la distanță și, ca și cum eu nu aș fi citit și privit ALBUMUL, descria pe cea întâlnită în toamna care i-a adus marea bucurie în suflet: „…față albă, fină, ușor prelungită, ochi alungiți,  căprui și fugarnici, încadrați de sprâncene bogate și negre, gene lungi, tremurătoare, pentru mine cutremurătoare; buze bine conturate, de o senzualitate vădită, dinți regulați, strălucitori; nas fremătător, cârn doar atât cât să contribuie la proporționalitatea armonioasă a chipului, tainic înconjurat de plete dese, castanii și lungi, îngrădind în mângâieri gâtul fraged și umerii ferm conturați sub rochia bleu, încheiată  până sub bărbia rotundă și lăsând în jos reverele generoase ale gulerului, despicat în față de o fundă neagră, de mătase”. Întocmai cum o regăsisem  și eu în volumul  despre care vorbeam  și la un altul, mai târziu, la care am să mă refer, în poeziile lui, închinate Ei.

Versurile din volumul „Anotimpurile neliniștitelor iubiri”, Editura Opera Magna – Iași, 2014, Ediție îngrijită și „Cuvânt înainte” de Traian Tinianu, scrise în perioada 1965-2014(în 1965  autorul lor avea 15 ani), citite și comentate în ședințele cenaclului literar „Floare de colț” din localitatea de baștină, versuri, cum spune el, „provocate de sentimentele trăite în căutarea perechii predestinate”. În marea lor majoritate, poeziile ilustrează trăsături ale fostei soţii: vorbire moale, domoală, tulburătoare în toate,  cu pași eleganți de tangou sau vals(Vezi pagina 141,din volumul „Darul vieţii:Dragostea”, Editura PIM, 2014!): „Pașii plâng -/ frunze plouate peste rugina toamnei;/Gândurile curg -/înfiorări de corpuri amețite,/ sub strigătul dramatic/al dorului orb./Tangou!/Tu, cea mai gânditoare/dintre fete,/din ochi legănarea vrăjită/ți-o sorb/și mi-e sete,/ah! Cât mi-e de sete!…” : „Legănătura legănată,/leagăn la poarta sărutului;/zâmbetului corb abandonată./Tremur și sete în șoapta lăsată/pradă în ritmul de strigăt și somn…/Strânsul pe suflet –/ apă-n murmurul/molcom al greului greu…/Mersul pe umblet,/plâns în susurul/nopții pe-un cântec mereu”.

Citindu-l, parcă îl și văd pe autor la cenaclul cu pricina, tânăr, vorbind sălii interesate de literatură și viață sau mai apoi cu domnișoara de mână, mergând către școală, „bântuiți de muza neliniștită a poeziei” sau de cuvântul pus în proză și devenit adesea scrisoare de dor  și mare iubire,  ca să o trăim și noi, la anii noștri, acum din amintiri evocată. Că, zice molipsitor Traian Nistiriuc-Ivanciu din Câmpulungul bucovinean,  incitându-ne și mai adânc trăirile unei anumite perioade a vieții: „Ne lega în continuare poezia de dragoste, pe care o frecventam împreună, aceasta ajutându-ne să rămânem în starea de grație a începuturilor”: „Nicicând nu m-a pătruns,/Atâta de adânc,/Acest imens hohot de împliniri!/Îmbrățișarea noastră/Parcă niciodată/N-a fost așa de blândă!…/Și bătaia sângelui meu/ În inima Ta,/Și moartea oftatului Tău/ În nebunia mea/Nicicând n-a fost așa flămândă!/Nicicând atât de copleșitor/ Nu m-ai cuprins,/Nicicând atât de cutremurător/Nu m-ai aprins…/Și niciodată n-am simțit, mai mult/Că te doresc mai mult ca la-nceput!”

Spuse care au în ele ceea ce spune Platon, în „Banchetul”(Vezi  motto-ul la carte!): „Fiecare din noi este o jumătate de om despărțită de întregul ei, cum ai tăia o plătică, făcând două dintr-una; și  fiecare jumătate își caută necontenit frântura ruptă din el însuși”, motto pe care îl regăsește și în „Sărutul” de Brâncuși,  pus apoi  în „Rândurile de început” de cel care semnează „Cuvântul înainte” –Traian Tinianu – căutător  în labirintul iubirii pentru găsirea a ce este Cercul, ca să ne dăm seama cât de păguboasă este clipa  despărțirii după întâlnirea din viață, stare pusă în ce numește autorul  „Nu pot să te uit!” : „Cum să uit oare/cum tu te vedeai,/în tremurul zâmbetului meu,/nespus de frumoasă/și dorită până la disperare?”

Și, mărturisește poetul, în cuvinte de proză, așa au trecut anii tineri, trezindu-se cu cei doi copii ai lor, îndeplinindu-și „obligațiile aberante ale serviciului”, depășind „frustrările pe tot parcursul celor 41 de ani  fericiți, petrecuți împreună”, până când, cum se întâmplă de regulă, unul din doi… a plecat.

Și, ca să îi scutească de-o lacrimă și pe alții aflați în aceeași situație, zice poetul-omul: Ea, soția, “trăiește încă în sufletul meu încercat”, că poezia iarăși i-a „sărit în ajutor”,  atât „pentru a-i alina durerile psihice, cât mai ales pentru neuitarea unei femei deosebite”, care pentru el „a fost unica dragoste”, sentimente puse-descrise în Albumul de care vorbeam, intitulat „Odihnitor de frumoasă”, scris pe fotografia celei care nu se uită, soția lui Traian Nistiruc-Ivanciu, mama celor doi copii ai lor, mereu venerată. Și zice bărbatul:  Când disperarea și singurătatea îmi încearcă slăbiciunile  sufletului, iau cartea, o așez în dreptul inimii, o strâng la piept și- ca și alții la fel de pedepsiți – continui să trăiesc: „Fără Tine, singurătatea-mi dă târcoale,/Își face loc în gândurile-mi goale,/Mă-nvăluie-n urât și-n noapte,/Îmi ninge-n amintiri palide șoapte./Fără Tine, romanța ce-o ascult/Mi-aduce-n suflet un nesfârșit tumult/Din vremurile-n care visam împreună/La nopțile cu soare, la zilele cu lună”.

„Anotimpurile neliniștitelor iubiri”, 2014, semnalează Constantin Tiron, el însuși om de artă,  e cartea în care iubirea este redată într-o continuitate, văzută ca o inițiere (I ÎNAINTE), când fata sau băiatul aleargă-alege, caută-caută şi fac poezie  primului-primei ieșite în cale( Danei-Nicoletei-Fany); ca o pasiune (II ÎMPREUNĂ), dar mai cu seamă iubirea tragică (III DUPĂ), majoritară în volumul cu care a venit la cenaclul „Floare de colț”.         Etalându-le, simți,  când le recitești, “durerea care-i apasă autorului pieptul, îi simți arsura lacrimilor, dar mai ales deznădejdea sufocantă în tristețea care poate însemna și speranță.”: ” Și a fost ca să fie,/Dumnezeu a vrut așa,/Ca tu să-mi devii soție,/Mult căutata Pereche a mea!/Am împărțit cu tine:/Flămândele, nespusele îmbrățișări,/Ce-a fost rău și ce-a fost bine/În viața noastră lacomă de așteptări!/Mi-ai  dăruit/Ce mi-am dorit:/Extazul, râsul, împlinirea;/Cu tine am fost fericit,/Cu tine-am cunoscut iubirea!”

Iubirea a rămas și după moartea trupului : „După ce sufletul ți-a zburat/La cerurile plânse de ale toamnei ploi,/În lacrimi restul vieții mi-ai lăsat/Și doar în mine pe-amândoi./După tine regretul nesătul îmi pleacă/Și-ndoliat, gându-mi suspină în Eu;/Fără surâsul tău sufletul dorul îmi seacă/Și-mi moare avântul în destinu-mi plebeu./ Și totuși… Tu încă trăiești/Aici, în amintirea-mi bună,/În visele de unde îmi primești/Dorința de-a fi din nou împreună!”

Ne vom reîntâlni vreodată? Este întrebarea care rămâne și ne însoțește până la mormânt, ca și pe poetul nostru: “Ai plecat/Și ai lăsat/În urma Ta/O urmă intensă/De singurătate/imensă./Ai plecat/Și  te-au luat,/De te-au dus/Într-o dimensiune/ Unde eu/Încă nu-s./Ai plecat/Și, dacă e adevărat/Că ne vom reîntâlni,/Aș vrea,/Dacă s-ar putea,/Să plec și eu/În această clipă,/Din această tristă zi”. 21.07. 2012.

Reamintind ce a însemnat pentru sine Cenaclul literar “Floare de colt” – și în special prietenii de acolo, Aurora Sârbu și Ioan Grămadă, Traian Nistiriuc-Ivanciu se destăinuie noilor colegi de la Cenaclul literar la distanță, cum “împlinirea sa ca familist a fost dramatic sfâșiată, prin plecarea neașteptată la cele veșnice a soției iubite, la numai 61 de ani, într-un moment când abia începuse a culege mulțumirile muncii de o viață”  și,  în ianuarie 2015, ne trimitea un set de lucrări “Despre viață în proză și în versuri”, noi repetând pentru cititori răspunsul său la altă întrebare ce ne-o punem cu toții: “Ce-i Viața?” – “Viața e doar prin timp alergare/prin labirintul tainei și al dorului;/ e țesătura vagă din lacrimi solare,/aripa alintată a zborului./Viața e doar visul ce coboară/în mâhnirea somnului precar;/e timpul ce te naște și te-omoară,/speranța înflorită în zadar./Viața-i doar iluzie visată/în al somnului declin;/e pâlpâire de așteptări deșartă,/scânteie de dulceață în mare de venin”. Ciclul de versuri se opreşte, în „Viață, viață…”, antologie a cenacliștilor din țara întreagă, Editura PIM, Iași, 2015, cu poezia închinată soției sale, mult regretate, relatînd ce este „Viața fără tine”: „Fără tine,/viața nu-i decât amintire,/e doar trecutul,/împreună petrecut!/Fără tine, viața nu-i decât închipuire,/ e doar durutul/doar de sufletul meu cunoscut!/Fără tine,/fără zâmbetul tău,/speranța-mi către bine/plutește înspre rău!/Fără tine,fără a ta îmbrățișare,/viața-i plină de suspine,/sub veșnic apus de soare!”

Prezent cu reproduceri – proză și versuri din cartea sa „Anotimpurile neliniștitelor iubiri” – sau din alte creații noi și în următoarele volume ale Cenaclului literar la distanță – „Revistele? Luminoase, instructive și educative”, p.181, „Nu uita…”, p.183, „Dincoace…dincolo…Respectul”, p. 385 – poate pentru –a-mi răspunde propriului plâns

( eu fiind în aceeași situație cu el) cum îmi mărturisea într-o altă epistolă a sa

( „Patriarh al scrisului”, p. 115), redau din Nistiriuc altă producție care, cred, place și cititorilor: „În trei ani, de la plecarea ta,/Nu am putut la Nu a spune Da!/De trei ani de nopți pustii,Am sperat în somn c-ai să revii!/În trei ani, mereu cu tine-n gând,/Te-am visat și m-am trezit plângând!/În trei ani de regrete amare/M-am întrebat mereu: De ce oare?/La trei ani îți spun că, fără tine,/Nici binele nu mi-a fost bine!/În trei ani, după sfârșitul tău,/Mi-a mers din rău în tot mai rău!”(30 aprilie, 2014).

Citind din poeziile și proza lui Traian Nistiriuc-Ivanciu, mă bucur că, precum eu, alți cititori cu „aprecieri critice” au cuvinte de laudă despre „Anotimpurile neliniștitelor iubiri”, ca și despre alte lucrări ale bucovineanului: „Tematica poeziilor lui este vastă și diversificată, de la sentimentul dragostei la descrierea frumuseților naturii, de la frământările sufletești, cauzate de meandrele vieții, la gravitatea unor întrebări filozofice”, spune Ioan Grămadă;  „Versurile lui ne dau impresia că moartea unui partener din perechea unită prin dragoste rămâne viață în amintirea celuilalt”, este de părere Aurora Sîrbu și ea poetă, și care  a trecut și dânsa prin  asemenea trăiri dureroase; Maria Elena Gârlea crede că „poezia domnului Nistiriuc este sentimentul împărtășit de ambii alcătuitori ai cuplului”; „poeziile, dar mai ales proza lui Nistiriuc stigmatizează multe din metehnele contemporane” este părerea lui Simion Tudurean; Anișoara Grețcan amintește de „timpul când domnul profesor a venit la cenaclul nostru, într-o toamnă profundă a sufletului său; afișa un chip trist, foarte trist, oglindă a suferinței cumplite pe care o trăise nu de mult, s-a prins în hora celor cu poezia și a reușit să o facă frumoasă, frumoasă ca pe aceea pe care o pierduse”; „actualmente, domnul profesor Traian Nistiriuc ne este un bun îndrumător, și, de ce nu, un critic al celor realizate și citite în cadrul cenaclului nostru”- Modest Jacotă;   „Ca un elev silitor a pășit domnul profesor în grupul cenacliștilor „Florii de colț” și a început, cu succes, un nou capitol de viață” –Elena Peiu; „Oricum, profesorul ne convinge încă o dată că frumusețea omului vine din interior și  că în privirea iubirii e concentrată puritatea  celor mai minunate flori la care avem acces”, este părerea lui Constantin Tiron.

„Odihnitor de frumoasă, Album memorial”, 2013, ca și „Anotimpurile neliniștitelor iubiri”, 2014, sunt un preludiu a ceea ce lucrează și ne va pune pe masa lecturilor noastre partea rămasă a Sferei care a fost și continuă întregul ei- după cum înțelegea viața și omul- marele Platon, purtat de noi pe la „Sărutul” de C. Brîncuși, cu proxima carte, operă în pregătire a aceluiași Traian Nistiriuc-Ivanciu, cu titlul în proiect „AURORĂ ÎN AMURG”, un alt modest, dar sincer volum de sentimente, scris cu gândul consolator că iubirea își continuă, ca și până acum, lucrarea și după decesul trupului.

Râvnind  (cum spunea Traian Tinianu în “Rânduri de început” la volumul  „Anotimpurile neliniștitelor iubiri”, 2014) „la tot pasul după cadența muzicală a versurilor eminesciene, asimilând tonul jucăuș, viguros al poeticii coșbuciene, filtrând prin suferința personală atmosfera apăsătoare, de sorginte bacoviană – Traian Nistiriuc-Ivanciu  va „cocheta” și în viitoarea, anunțata carte,  “cu modernitatea degajantă, aparent simplă,  a  unui Marin Sorescu sau Nichita Stănescu”.

                                        Așteptăm! Cu nerăbdare şi încredere!

 

 



Abonare la articole via email

Introduceți adresa de email pentru a primi notificări prin email când vor fi publicate articole noi.

Alătură-te celorlalți 2.570 de abonați

Lasă un comentariu

Drept de autor © 2009-2018 Revista Luceafărul. Toate drepturile rezervate.
Revista Luceafărul foloseşte cu mândrie platforma de publicare Wordpress.
Server virtual Romania

Statistici T5